Libertate, în noul an...

Uneori am impresia că-mi ticăie ceasul prea repede, galopând prin mulțimea de trăiri amestecate și am senzația pentru câteva clipe că s-ar putea opri înainte de-a putea să ofer atât cât mi-aș dori și aș putea. Sunt însă senin și nu mi-e frică de implacabilul moment, dar pentru aceia pentru care într-adevăr ar conta și pentru suferința lor, nu pot să rămân indiferent și mă gândesc că, măsura în care aș putea influența în vreun fel și cât de puțin acel ceas, mă obligă la o minimă autoconservare... și mai rămân.
Dar nu pot să rămân oricum și lupta cu eul meu și cu egoismul specific, în dorința de-a reuși să mă bucur de calitatea vieții și nu doar de cantitate dată de numărul anilor, mi-o asum în fiecare zi, alături de riscul opririi prematurare a plimbării prin viață... Continua căutare a sinelui și a integrării în măreția exterioară m-au împins adesea la introspecție, prin analiza profundă a tot ceea ce mi-a fost dat să trăiesc, iar apropierea de “un nou început” mă îndeamnă și spre o altfel de continuare, dar prin aceeași încercare de rupere a barierelor și câștigare a libertății, ajunse să fie prea puțin prețuite.
“Fiți liberi în trăiri și simtiri, dar nu uitați să apreciați libertatea și aveți grijă ce faceți și cum v-o manifestați!... Vă doresc un an de libertate și putere de a o trăi, indiferent de calea pe care va trebui să mergeți, dar ciocniți-vă cu finețe de libertatea celorlalți!...”

Evaluarea unui an...

Terifiante începuturi, care puteau să prevestească și mai apoi să împlinească un sfârșit, dureros și cu urmări adânci pentru toți acei care credeau că voi găsi mereu ieșirea.
Izbăvirea așteptată prea mult, mereu amânată, probabil nemeritată, ca mai apoi transformată într-o victorie de etapă, dar dătătoare de speranță că, încă râzboiul mai poate fi câștigat.
Liniștea aparentă, câștigată prin grele încercări de detașare și simțire profundă, în orele din zi pe care le confiscam doar pentru mine, ca apoi să reușesc să mă mai întorc în realitate.
Așteptarea obositoare și parcă nesfârșită, a unei simple minuni, date de o relaționare cu o altfel de ea, doar a mea.
Tresărirea împlinirii unor momente visate, dar lovirea rapidă de efemeritatea acestora, urmate de dezamăgirea și frustrarea incapacității depășirii unor limite, apoi încercarea acceptării întâmplărilor și consolarea cu ideea că, totuși se poate.
Jocul continuu, între a fi și a nu fi, planificări eșuate, dar compensate de spontaneitatea unor momente aproape perfecte și mulțumirea dată de libertatea clipei.
Confirmarea, pentru a nu știu câta oară, a unor adevărate prietenii, cu ajutorul cărora mizeria și grelele încercări oricând vor putea fi depășite, dar și presiunea constantă pentru ridicarea la nivelul acestora, pentru a nu fi unilaterale, chiar dacă nu poți oferi prea multe, pentru moment.
Peste toate, frumusețea vieții și speranța de mai bine, în momentele în care suntem înclinați să sperăm mai mult și ne adresăm urări... păcat că, prea multe goale, doar politicoase și adesea ca răspuns la altele... asemenea.

“Lovi-v-ar binele! Să fim mai buni, măcar zilele acestea! Doamne ajuta!”

Chiar Da(o)...

Se face aproape anul de când am îndrăznit, într-o frumoasă stare euforică, dar nu determinantă pentru subiect, sa fac diferența în discuții, spunând că, fântâna din care izvorăște sublima iubire și plăcere masculină nu este identică cu eliberarea, adeseori haotică și mai puțin controlată, a esenței vitale de care dispune acesta. Întrebătoare, contrariate și până spre hilare, au fost reacțiile ce i-au urmat afirmației, în ciuda încercării mele de a o susține, chiar nefiind un fin cunoscător al culturii daoiste și fără a o îmbrățișa pe deplin, mai ales în momentele unei acute lipse... ce să mai vorbesc despre desăvârșire.
Regăsirea însă a unei oarecare cadențe, chiar și neregulate, dacă mai poate fi vorba în aceste condiții de cadență... cu un foc lăuntric în creștere și cu experiențe pe măsură, m-au întors, dintr-o curiozitate adultă de această dată, la noțiunile interesante ale adolescenței, când nici metaforele nu însemnau prea mult, dar nici imaginația nu putea compensa pe deplin lipsa de experinață, în schimb învățam teoria... benefică adesea în anii ce au urmat. Și astfel, cunoașterea actuală a plăcerii, dusă dincolo de teorie, nu mai pare un subiect deșuet, iar explicațiile unor momente din cautarea perfecțiunii, ratate sau fără eficiența dorită, par mult mai ușor de înțeles cu o minimă educație și deschidere.
Cât despre “comoară”, “lotus de aur”, “vârful ciupercii roz”, “peștera tigrului alb”, “cuțitul de aur”, “coloana de jad”, “sala de gală”... până la aducerea aminte a proaspetei plăceri dată de profunzimea “fluturilor zburători”, toți acești termeni colorați și haioși, dar sugestivi atunci când sunt urmați de explicații, nu a insemnat decât întoarcerea unei file, într-o seară, ajuns mai devreme în patul transformat în bibliotecă.
Și dacă e să închid momentan subiectul, atunci o fac cu recomandarea filosofiei chineze: “Faceți sex zilnic, chiar de mai multe ori pe zi... pentru longevitate, sanătatea minții și a trupului, dar într-o armonie perfectă, pentru a cunoaște fericirea desăvârșită”. Dacă este doar filosofie sau nu, mai ales pentru noi europenii, vă las pe voi să decideți, dar mă întreb – fără legătură cu subiectul – de ce sunt așa mulți chinezi?!...
Iar cum, prin filosofia Dao se cultivă răbdarea, și mi-au plăcut mai multe texte poetice, acum mă opresc la unul:
“În fapte nu există sfat mai bun decât să fi ponderat.
A fi ponderat – înseamnă a preveni.
A preveni – înseamnă a fi pregătit și puternic.
A fi pregătit și puternic – înseamnă a prospera întotdeauna.
A fi mereu prosper – înseamnă a avea posibilități nelimitate.”
- Lao Zi –
Câți am fi făcut un astfel de raționament deductiv, iar din răbdare – ponderare o virtute a unei filosofi de viață... cu posibilități nelimitate?...

Recunoscător...

Afară plouă, dar cine stă să numere stropii de ploaie şi să se lase călcat în picioare de fiecare picătură, mulţumind nopţii, care i-a oferit acest moment de desfătare a simţurilor şi limpezire a gândurilor?... Eu, cu pleoapele adormite, ce-mi curmau timpul conştient al vegherii la imaginea ei... Ea, îmi era întruchipată de o siluentă prezentă răsleţ, dar care-mi defila aievea secunde întregi prin faţa ochilor, tulburând clipele de exuberanţă şi dezlănţuire voluntară în mulţimea străină, bucuroasă şi aceasta să-şi trăiască ieşirea mondenă. Am lasat-o să-mi mai apară, acceptându-i prezenţa trecătoare, pentru încă câteva secunde din noaptea mea...
M-am plimbat apoi şi m-am acoperit cu orele ce-au urmat, iar într-un târziu am plecat pe tărâmul inorogului alb, ce zbura deasupra pădurii. Era linişte, iar culorile, prezente în viziunea aflată la pragul trecerii spre inconştienţa visului, ce avea să mă ajungă, erau suficient de calde pentru a-mi încălzi sufletul. Am început să număr, aşteptând să mă îmbăt cu apa izvorâtă de nicăieri şi să-mi răsfăţ auzul cu trilul tăcut al păsărilor...
Numărătoarea oprită brusc, dă semnalul eliberării constrângerilor, generate de complexitatea şi profunzimea sentimentelor, înnăscute din cenuşa propriului destin. Starea tranzitorie între reverie şi vis mă îmbrăţişează şi mă ţine strâns, în timp ce ritmul bătăilor inimii scade treptat, iar răsuflarea îşi capătă constanţa specifică... Am adormit şi-I mulţumesc, Celui ce nu mă lasă niciodată singur şi-mi dă puterea de-a vedea dincolo de micile probleme marcante ale existenţei.
„Să fim recunoscători pentru fiecare noapte, care, deşi întunecată, vine doar pentru a elibera lumina în zori.”

Conservator...

Lezată în amorul propriu şi singură pusă sub tirul stigmatizant al cuvintelor, ce trebuiau să lovească doar ideea, nu persoana, răbufneşte într-o primă declaraţie credibilă a vremurilor apuse, dar prin care nu face altceva decât să-şi creioneze portretul. Apoi parcurge vremea copilăroaselor demonstraţii şi poate a căutărilor pierdute în timp sau niciodată avute, pierzând din vedere faptul că, ajungem la anumite momente în viaţă când alte persoane nu ne mai pot demonstra nimic, doar noi putând să ne demonstrăm că ne-am învăţat lecţiile... în timp.
Şi astfel, aflăm despre noi că suntem conservatori, „refractari la ceea ce este nou” (conform DEX), dar într-o accepţiune pe care suntem gata să ne-o asumăm şi s-o acceptăm... Conservatorul, în această viziune, este acea persoană care face greşeala de a se îndrăgosti în momentele în care înşiruirea de acţiuni, trăite din dorinţa de conoaştere, nu le-a înţeles ca fiind o simplă modalitatea de petrecere a timpului liber... Neacceptarea „normalităţii” unei relaţii moderne, când exploatarea - inclusiv a sexualităţii - nu este altceva decât sex şi s-ar înscrie într-un aparent trend actual, te face conservator... Şi putem fi consideraţi aşa, în toată puterea cuvântului, dacă regulile acestui joc modern ar fi fost cunoscute de la început de ambele părţi şi acceptate, chiar fără a şti ce acceptăm... şi dacă n-am fi putut să ne conformăm până la final... sau, dacă aceste reguli nu ar fi fost schimbate pe parcurs de către „vizionarul modern”, lăsându-l pe celălalt să creadă în poveşti frumoase... până la confruntarea cu adevărul.
Ar fi bine să ştim însă că, sinceritatea şi deschiderea nu sunt doar două cuvinte abstracte şi este mult prea puţin doar să ni le declarăm reciproc, dacă timpul ne arată că nu cunoaştem substanţa lor. Iar libertatea, când nu ştim ce să facem cu ea şi nici s-o apreciem, ni se-ntoarce împotrivă ca un aprig duşman. Dar acceptarea adevărului, oricât de dureros, te face integru şi e preferabilă întotdeauna minciunii. Cât despre pierderi, atâta timp cât nu ştim ce–am avut şi cu atât mai puţin ce am fi putut avea, este o discuţie în van... nu vom mai sti niciodata cât am pierdut... dar oricum am şi câştigat... adăugând încă o filă la plimbarea prin viaţă...
„Conservator sau modern?... Nu ştiu răspunsul la această întrebare. Oricum ati fi, stabiliţi regulile împreună şi încercaţi să le respectaţi.”

Frica neputinţei...

Rămân consternat de un chip angelic, ruşinat însă să-şi expună singura-i frumuseţe evidentă primită în dar, chiar şi în cele mai intime momente, dar care-şi trădează goliciunea şi singurătatea interioară până la profunda tulburare a umanităţii fiinţei, atunci când adevărata-i neputinţă nu-i mai poate servi drept paravan în faţa prezentului. Frustrările şi orgoliul rănit se dau la o parte sub greutatea dată de limitele proprii şi nu pot fi învinovăţite de înfiorătoarea descoperire a chipului împietrit, atât de nesigur şi neîncrezător în propria-i existenţă.
Sunt atâtea cuvinte, dar nici unul prea plăcut, pentru a caracteriza un comportament al frumoaselor fapte trecute, incapabile însă să-şi justifice urmările. Şi în aceste condiţii, obrăznicia folosirii celui mai menajant cuvânt vulgar, dar foarte expresiv în situaţia dată, este reprimată doar din dorinţa de a o lăsa să şi-l aleagă singură...
Detaşarea de un eşec conturat tot mai clar, nu cred să se poată face decât categoric şi în lipsa cuvintelor, a căror rostire oricum nu ar avea cu ce să rezoneze, atunci când tardivitatea era consemnată din primele momente când începea să-şi nege plăcerea. Problema structurală, mai mult sau mai puţin conştientizată, dar atât de evidentă din exterior, are tente şi mai grave atunci când, doar vârsta şi banalitatea obişnuită a mediilor frecventate nu mai pot scuza neputinţa...
În luptă cu propriile-mi dezamăgiri şi cu durerile purtate în suflet, vă compătimesc pe voi, toţi acei neputincioşi, obişnuiţi să umblaţi prin întuneric şi să nu simţiţi nimic...
"Treziţi-vă şi nu vă fie frică să fiţi oameni, daca puteţi...!"

Autoportret...

Nu cred să fiu defect genetic, nici laş deopotrivă
Şi-s mulţumit ca n-am rostit cuvintele în pripă.
Deşi alerg prin triste veri ce dragostea disipă
Sunt tot aici şi azi ca ieri, cu gândul la o clipă.

Şi-aş colinda pământul tot să caut alinare
Dar liniştea-i ascunsă-n veci de răpitori de mare,
Ce-ascund în valuri reci de mai priviri iscoditoare
Şi-alungă vulturul-n înalt prin razele de soare.

Nu cred să fiu opac-n vederi, nici minte n-am închisă
Şi-s mulţumit că n-am ascuns simţirea ce ridică,
Un suflet rătăcit prin nori în lumea mult prea mai mică
În care stau acum şi aici şi-accept orice implică.

Şi merg pe drumurile gri, furând o zi cu soare
Să mă desfăt în vise mari, dorite de oricare.
Şi tot stropesc la rădăcini deşertul meu din care,
Mă voi opri să-mbrăţişez la pieptu-mi doar o floare.

Dar până atunci sunt un nebun, ce viaţa îşi trăieşte
Vorbeşte mult, simte mai mult, dar şi mai mult tânjeşte,
În multele secunde vii în care doar priveşte
Fără a şti de unde vine şi unde se opreşte... dar iubeşte.

Iar am visat...

Am plecat pe tărâmul făgăduinţei... dintr-un pat prea rece pentru suftetu-mi cald. Şi acolo am fost înconjurat de prea-frumoase zâne, poleite cu nestemate imateriale, ce promiteau să-mi învăluie inima în veşminte fermecate, pentru a o încălzi într-o noapte... a noastră. Şi-au coborât lângă un izvor, suflând cu apa vie peste inima ta de piatra... care a inceput sa bată. Au adus zâmbetul şi lumina, peste chipul inmărmurit, speriat de propia-i frumuseţe, şi-apoi l-au lăsat să vadă... În scurt timp au dispărut, dar au lăsat în urmă multe steluţe incandescente care să provoace scânteia, fiind sigure că au făcut destul sau poate... prea mult.
În scurt timp noaptea a trecut şi mă priveam de sus, numărând secundele. Imediat am ajuns la mine, iar ochii îmi erau aţintiţi spre limba ceasului, grăbită să lase secundele în urmă. În capătul patului era cineva, dar eu... iar am visat.
"De data aceasta am fost atât de aproape încât mâine sunt sigur că voi ajunge acolo. Până atunci... vise plăcute!"

Femeia...

Am idolatrizat femeia atâta timp... mai mult decât este şi de cât poate oferi la un moment dat. I-am adus omagii prin vise plămădite din aspiraţii, conştientizate adese ca fiind iluzorii şi vane, dar pe care le-am pus la picioarele ei...
Am iubit femeia atâta timp... mai mult decât poate percepe, înţelege şi accepta. M-am hrănit cu iubirea ei în anii clădiţi pe nopţile târzii, în care mă acopeream cu fiecare cuvânt şi gest, într-o inconştienţă a trăirii pure şi sincere, niciodată ascunsă în spatele fricii de a o recunoaşte şi care mi-a rămas refugiu în toate momentele zbuciumate...
Am iertat femeia atâta timp... mult mai mult decât m-aş fi iertat vreodată pe mine. I-am acceptat slăbiciunile, momentele în care se credea deosebită, deşi nu era, dar în acelaşi timp i-am inspirat propriile-i vise şi am fost motorul ambiţiilor ei ascunse. Am crezut în ea şi întotdeauna am ştiut că poate mai mult, deşi adesea era obişnuită să umble oarbă, bâşbâind prin întuneric... chiar în plină zi.
Şi aşa am ajuns să cunosc femeia, conştient însă de multele-i secrete... Dar oare câte femei din viaţa noastră merită să fie cunoscute?... sunt de acord si viceversa, dragele mele femei.
"Să cunoaştem!..."

Bolovanul de gât...

Mi-am legat bolovanul încă o dată de gât, să îmi aduc aminte cum este să-l târăsc după mine... Apoi am strigat în sinea mea cu toată puterea, ştiind că urmează să-ncerc să mă resemnez în faţa lucrurilor ce-şi vor urma cursul împotriva firii.
Acceptarea superficialităţii unei aparente analize profunde şi respingerea lucrurilor concrete, de frica nevăzutului şi neştiutului, câştigă teren în "lumea diferită"... ce-ncurajează şi este încurajată de prea multă banalitate. Pozarea, în ceea ce prin cuvinte criticăm şi demagogic respingem şi urmărirea admiraţiei de suprafaţă, ce prin gesturi îndrăzneţe o încurajăm, ne hrănesc o frumuseţe în care nici noi nu credem sau de care ne temem şi o ţinem ascunsă de lumina zilei. Încântarea sinelui, când reuşim să ieşim în evidenţă şi ne este lăudată frumuseţea comună şi nu cea specifică, se împiedică între frustrările zilelor în care nu am reuşit să facem altceva, decât să fim frumoşi...
Clarviziunea timpurilor ce vor urma... - deşi nu s-a revărsat asupra noastră Mama Natura cu puteri de medium şi nici experienţa anilor nu poate fi un atu, atunci când, oricât de precoce am fi, biologic nu am adunat prea mulţi, iar singura experienţă de durată a lăsat urme - ... pare o palidă consolare în faţa argumentelor, care poate nici nu ar trebui folosite, atunci când suntem incapabili să simţim şi când pronunţarea sentinţei ar fi suficient de elocventă.
Jocul cuvintelor şi frica prea-multului copleşitor sunt bariere între lumile ce s-au unit uşor şi plăcut, înainte de momentul sesizării neconcordanţei planurilor... dar tocmai în momentele când cel mai bun plan ar fi fost să nu-şi facă niciunul. Şi în tot haosul cosmic creat, sarea orgoliului, amestecată cu piperul complexelor, dau gustul neputinţei...
Dar într-o armonie încurajată de-un lanţ al DA-ului înfiorător de plăcut şi care te-mpinge de la spate să mergi mai departe, cunoscând o lume prea des caracterizată de ezitări, cum ai putea să nu-ţi legi bolovanul de gât?... Doar NU-ul asumat, şi în acelaşi timp forţat, îţi dă greutatea bolovanului, prin propia-ţi capacitatea de-a simţii...
"Fii liniştit, atunci când nu înţelegi nimic... cei ce nu-şi leagă bolovanii de gât, nu au nici nimic de tras... şi-atunci le rămâne să-şi împingă neputinţa..."

Visele, creaturi ale vieţii...

Mă scald în propria mea neputinţă de-a recunoaşte că visele sunt cele mai periculoase creaturi ale vieţii în care trăim. Te prind şi se agaţă de tine, cel mai adesea la vârste fragede, apoi încep să te devoreze, bucurându-se de-o implacabilă resemnare a celui ce-a apucat pe drumul lor şi care se-ncăpăţânează să nu se dea bătut, chiar dacă este zilnic bătut... de o realitate a nimicului probabil, dar etern acid şi nepăsător.
Plasa întinsă peste purtătorul veşnicelor vise, cu ochiuri mari, prin care intră toate dimineţile reci, nu mai ştii dacă îţi este paravan sau închisoare. Iar povara tuturor drumurilor închise, prin care sapi tranşee ale suferinţei nesfârşite, vrea să te facă mai nobil, dacă o porţi şi o duci mai departe, fără a-ngenunchia şi a închide vreodată un ochi, doar strângând din dinţi şi mulţumind tot timpul...
Visătorul clasic, ca fraier al societăţii în care trăieşte, apostrofat, blamat şi hulit de rozătoarele moderne care-i însoţesc drumul, cade-n reveria puţinelor momente în care şi-a văzut visul cu ochii...
"Doar atat?..."

Trecătoare...

N-ai să citeşti,
cu ochii largi deschişi,
căci noaptea nu e zi
şi ziua nu e noapte,
iar tu n-ai înţeles
nicicând a mele fapte.

Tu ai parcurs doar text
şi-ai scris câteva rânduri,
ziceai, cu ochii-n lacrimi,
dar unde le-ai ascuns,
de-acuma-s aşa limpezi?

Mare-a fost nebunia
să cred de-astă dat
că-un înger ce veghează
a poposit în braţe-mi
văzând că-i aşteptat.

Ai fost o trecătoare,
singură te-ai clamat;
şi-ai mers spre neputinţă...
te-ai aruncat şi-n mare
topind un vis curat.

Sunt nebun...

Sunt nebun după acea zi, în care doar să stau şi să-mi ascult batăile inimii. Să mă-mbrac cu dimineaţa zilei de vară şi să gonesc printre toate razele de soare, strânse la piept şi eliberate dintre cenuşiul norilor.
Sunt nebun după acea zi, în care să nu mai vreau să răbufnesc printr-un somn egoist, iertător de păcatele timpurilor, în nopţile târzii. Să nu mai îmbrăţişez liniştea aşternutului, în timp ce, obişnuit să număr secundele, să ajung pe tărâmuri mai bune... ale viselor.
Sun nebun după acea zi, în care să nu mai vorbesc oamenilor, dar ei să înţeleagă. Să tac, de la răsărit şi până la asfinţit, dar toate urechile ce nu vor sa înţeleagă, să nu se mai aplece nerăbdătoare spre condamnarea viselor, atunci când neputinţa lor nu se mărgineşte, decât cu prostia.
Sunt nebun după acea zi, in care sărbătoarea paharului să nu mai fie dată doar partea goală a lui. Să nu mai las doar urma zâmbetului să-mi coloreze faţa, atunci când cearcăna îmi confiscă ochiul, prea treaz şi atent la jocul nesfârşit al luminii.
Sunt nebun după acea zi, in care să-i ascult bătăile inimii. Să mă-mbrac în fiecare dimineaţă de vară cu ea şi să gonim printre razele de soare, să le strângem la piept şi să eliberăm norii...
"Te vreau mâine şi te voi vrea mereu, până în acea zi în care te voi avea... şi te voi avea... pentru că sunt nebun!"

Îndemn la trăire...

Grădina prin care mă plimbam de dimineaţă nu mai există. Toată sensibilitatea şi puritatea trandafirului atârnă înecate în tristeţe, sprijinindu-se doar în spinii uscaţi şi privind la petalele ofilite, ce se-nchină pământului. Rămâne doar instantaneul momentului, când era ţinut cu gingăşie, iar el, se lua la-ntrecere cu frumuseţea ei.
Mirosul cu care mă-mbătam de dimineaţă nu mai există. Toate simţurile, răsfăţate zi de zi sau pentru o singură zi, se pierd împreună cu clipa în care au sosit. Rămâne doar amintirea momentelor când încercam să explorăm tărâmuri deschise... şi-apoi, dintr-o dată, închise, lăsând în faşă multe dorinţe aprinse.
Zâmbetul la care visam de dimineaţă nu mai există. Toate imaginile reci, scuzate de inhibarea clipelor marcante, dar de acum respinse, păreau să-şi găsească răzbunarea în orele nopţilor... ce păreau să devină tot mai sincere. Rămâne doar pauza viciului, clamat aidoma filmelor şi tresărirea atingerii reci a mâinii, plecate să-şi caute căldură, deşi nu putea să o simtă.
Dar toate rămân acolo... în trecut. Ce însă mai există...? Noi, toţi aceia ce suntem sclavii timpului, dar care ştim că, tot ce nu mai există astăzi, va exista... într-o dimineaţă.
"Aşteptaţi dimineaţa în care să existe, iar atunci, bucuraţi-vă de ea... pentru toate dimineţile în care nu a mai existat!"

Călăuza...

De eşti trist atunci când ţi se taie aripile, înseamnă să ştii ce înseamnă zborul...
Destabilizarea fragilului echilibru e dată de-o singură boabă de mazăre ce-ţi stă în gât şi-ţi taie răsuflarea. Urmează secunde între trecut şi viitor în care nu mai iubeşti prezentul... oricum tardiv, neînţeles sau... prea-bine înţeles...
Te poţi plimba cu bicicleta pe aceleaşi străzi, care nici măcar nu sunt întortocheate, şi poţi visa la fel de mult în fiecare dimineaţă, fără să-i auzi răsuflarea... de altfel greoaie şi străină, chiar dacă e aceeaşi de acum câteva ore, când rezona împreună cu a ta...
Întotdeauna mi-a plăcut călăuza. Nu în persoană, ci ceea ce reprezintă. Azi îi voi trage un şut în fund, o voi împiedica şi o voi pune în urma mea. Să văd atunci ce scuză mai are...
Dar care este rostul cuvintelor atunci când nu le simţi...?!
"Să-ţi fie cuvântul uşor şi inima pururi tânără!"

Azi, fă sport, dar nu uita să fii campion!...

Intrece-te în mersul pe jos, atunci cand paşii au luat-o la goană în căutarea eternă a rândului!
Alinează la startul plecării, fie gândul unui marator, fie efortul unei singure curse de viteză, în funcţie de ceea ce-ţi cere momentul!
Înalţă-te peste fiecare obstacol, atunci când pare mai greu de trecut şi chiar dacă începi să te simţi pierdut!
Aruncă-ţi privirea în zare, unde ai vrea să îţi ajungă şi fapta şi gândul şi-nfige suliţa în deşertul nesfârşit, până dai de apă!
Înoată printre valurile-nvolburate şi aruncă-te în cascada viselor, fără a te lăsa vreodată împins la fund!
Loveşte cu crosa deznădejdea fiecărei clipe, în care minunea de a fi nu mai pare îndeajuns s-o trăieşti!
Azi, fă sport, cu toată inima, cu tot sufletul şi chiar cu ultimul strop de putere, dar nu uita să fii campion!... Şi vei fi, doar dacă mâine vei face la fel, indiferent de rezultatul acestei zi...

Declaraţie...

O siluetă, ajunsă în filmul vieţii, încântă inima şi trupul în orele obişnuite să-şi trăiască singurătatea. Umbra formelor ce străbat întunericul exaltă privirea, nesătulă să se tot hrănească cu imaginea senzuală venită de nicăieri, dar ajunsă în gerul ameninţătoarei aşteptări, la limita dintre agonie şi... atât. Farmecul unei simple atingeri şi răsuflarea şoptită, ce-nvinge reţinerea iminentei exaltări, adună momente în care timpul ar merita făcut prizonier. Şi-mbrăţişarea topită uită cuvântul, care-şi pierde din putere, inutil să mai fie rostit, pentru că oricum se aude în bătăile inimii.
"Ceva" adânc, ce reînvaţă să se bucure şi să accepte riscul efemerităţii, se-aşterne pe jos... "Ai grijă la picioare, să nu o calci sau, măcar să fii desculţă, ca paşii naivi să-ţi fie mai apoi iertaţi!"

Astăzi... frumuseţea ta...

Frumuseţea gândului, dar de data aceasta mai mult frumuseţea ta, mă fac să tac şi să găsesc ziua de astăzi acolo unde am lăsat-o ieri şi să nu vreau să spun mai mult decât... "mulţumesc!".
Nu ştiu cât de mult e satisfacţia unei pagini din plimbarea prin viaţă, cât de mult realitatea a reuşit să neutralizeze aşteptările de moment, prin prezent, fără să aibă legătură cu trecutul sau cu viitorul, dar nici nu vreau să ştiu... cel puţin nu acum. Poate fi doar un scurt moment de linişte, undeva în celula universului ce se regăseşte şi-n mine, în necontenita-i mişcare, dar în mersu-i lin de această data. Sau poate fi tot universul într-o iminentă explozie...
Nu-mi trebuie muză... nici tu, timpule; nici tu, corp ceresc; mici tu, "trăire în neştire"... astăzi nu îmi oferiţi ceva mai interesant de scris decât frumuseţea unui gest spontan... plăcut, încrezător şi de încredere, în drum spre acolo sau spre nicăieri... dar astăzi nu contează.
Ce va fi mâine?... tocmai ţi-am spus: "Astăzi nu contează..."

Nemurirea sufletului...

Las timpul să găsească nemurirea
Sufletului... aruncat pe tărâmul speranţei
Prin uşa deschisă ce-arată ieşirea
Şi-mbată secunda, cerşindu-şi iubirea.

Las timpul să găsească nemurirea
Sufletului... măcinat pe altarul dorinţei
De raza umbrită ce-şi strigă uimirea
Şi trage zăvorul, văzându-şi mărirea.

Las timpul să găsească nemurirea
Sufletului... plimbat prin albumul năzuinţei
De-o filă uitată ce-şi scrie amintirea
Şi scuză cuvântul, plecându-şi privirea.

Las timpul să găsească nemurirea
Sufletului... lepădat in purgatoriul credinţei
De gândul speriat ce-ascunde neştirea
Şi-ntreabă fiinţa, cunoscându-şi menirea.

Las timpul să găsească nemurirea
Sufletului... numărat pe ceasul prezenţei
De ora scaldată ce-ndură ştirbirea
Şi-opreşte ziua, anuntându-şi venirea.

Dimineata noptii trecute...

Mi-a acceptat sosirea in zori si am imbratisat-o cu ultimele puteri, pe ea, lumina noii zile ce isi facea aparitia, neconditionata de zabaterea mea, dar nici de a ta...
Mi-am intins mainile obosite dupa mersul pe patru roti si am inchis ochii voit, dar numai dupa ce i-am mai certat inca o data pentru incercarea lor de a ma parasi, atunci cand licuricii soselelor imi atrageau atentia ca eram printre ei. Acum picioarele puteau sa simta racoarea gresiei, in mersul pana la jetul de apa ce-mi racorea tot corpul si puteam in sfarsit sa nu mai gandesc...
Era linistea pierderii constiintei pentru momentele in care timpul ramanea prins intre noaptea, ce-si pierdea din putere, in lupta cu ziua, triumfatoare.
"Somn dulce, sa va ofere toate diminetile!..."

Ziua haituita...

In ce parte ti s-a inclinat azi paharul, de ai revarsat prin toti porii, linistea unei zile haituite de demonii iesiti la plimbare?
Am incercat sa-mi adun degetele, cu privirea ce aluneca spre roseata din genunchi, aparuta in cateva momente... dupa urmarea cantecului ce rasuna la doi pasi langa mine. Nici atunci secundele nu-mi dadeau pace si-mi trageau pleoapele, ademenindu-le spre o odihna timpurie. Imi cautam linistea acolo unde nu era si-mi ceream scuze pentru privirea ce mi se incetosa... imediat ce mi se focaliza pe trista Lui imagine, revenind din clipa in care imi pierdeam de tot privirea.
Prea multa galagie in cautarea linistirii mintii si sufletului, desi era doar un cantec... eram insa insotit de demonii iesiti la plimbare.
Se apropie de sfarsit, gasindu-ma cu privirea atintita spre vocea ce vrea sa-mi vorbeasca, dar de care mi-e frica, povara caldurii unei zile haituite.
"De ne-ar incalzi si sufletele, cred ca am putea suporta mai usor caldura... de afara."

Drumul zadarniciei...

Nu voi vrea vreodata sa stiu cum arata drumul zadarniciei...
Ar putea fi drumul pe care-l facem prin ploaie, fiind insa secatuiti de desertul nesfarsit, in care ochii ne ard, limba ni se-nclesteaza si ne pierdem urechea... fara ca El sa ne-o lipeasca la loc, pentru ca este probabil sa nu mai fim pe drumul Lui...
Ispititor e acel "poate"... frecvent ascuns in spatele sperantei ca drumul pe care-l facem nu este zadarnicie si are un curs, care ne va duce mai departe de locul unde nici noi nu mai stim daca am vrut sa ajungem...
Nu stim cum este drumul zadarniciei, dar simplul gand al posibilei existente ne indeamna sa cautam halta... Dar ce ne facem cu frica unui popas prea lung intr-o viata mult prea scurta?
"Asuma-ti drumul si "poate" vei cunoaste zadarnicia sau accepta-ti neincrederea, dar atunci asteapta-te ca aceasta sa ocoleasca acel "poate" si tarziu va fi timpul cand drumul ti se va parea... zadarnic".

Multumesc...

Pateticele momente, respinse chiar de propria-ti persoana, se-ntorc cu o perseverenta obositoare... pentru un suflet sau ce mai ramane din el, in continua interactiune cu un mediu ce-l atrage si-l duce spre noapte, in fiecare zi. Sta ascunsa luna, chiar si atunci cand vibratia corpului nu este desfatare, ci doar reflex organic, dupa o zi care aduce multe sau nimic...
S-ar zice ca... in urmatorul gand e urmatorul pas, si-n urmatorul pas e urmatorul gand. Si-asa, pas cu pas, am mai facut o plimbare, in gand, prin viata. Multumesc lui Dumnezeu pentru ca ne-a facut suficient de interesanti sa nu ne plictisim de noi si suficient de prosti sa ne putem accepta...
"Acceptati-va prostia care va face viata palpitanta si indepartati-va de dezinteresul cu care o traiti!"

Acceptarea inceputului...

Inainte de trecut este fiecare inceput al zilei ce va urma. Niciodata sters si fara speranta, fiecare inceput, vegheaza la-ntinderea aripilor si la pasul decisiv spre urmatorul zbor, pana va fi cel cautat si asteptat, in acelasi timp.
Placerea gandului, sfaramanta de dorinta sufletului, frante amandoua de iluzia zilei ce tocmai a trecut, se plimba in cautarea vietii. E aici, e aproape, cu fiecare inceput si totusi ascunsa de umbra trecutului. Aparenta zadarnicie a inceputului asteapta simplitatea zilei in care cuvintele vor slavi doar linistea, venita pentru acceptarea zbuciumului, dar care nu ar mai trebui sa inceteze vreodata. Si ce ar mai fi zbuciumul, cand ar fi acceptat ca parte din viata si ti-ai gasi linistea...?
Ne ramane sa acceptam continua cautare... pentru a intelege ca intotdeauna, inainte de trecut, este fiecare inceput al zilei ce va urma...

Limite...

Demonii propriilor nostre limite ne tin sufletul inchis in recile inchisori pe care cu perseverenta ni le construim. Il legam, facand noduri din anii care se aduna si in care ce-a fost ieri e mult mai usor de urmat maine, fara a iesi din tiparele unei distructive obisnuinte. Ajungem astfel sa reducem continuu din sansele in care am mai putea sa ne eliberam...
Frica de a trai ajunge sa fie atat de inhibatoare incat paleste si subjuga orice speranta de a mai vedea lumina lor... a dorintelor, inghesuite si lasate in urma. Pierderea reperelor, banalitate zilnica si lipsa perspectivei, imbatranesc prematur o inima obosita si care uita sa se mai bucure... intr- o lume tot mai trista, mai rece si mai distanta.
Eternul amurg ramane doar visat, iar atunci cand norii par a se imprastia, realizam cat de mare este golul creat. Si chiar daca "iubirea e lupta eterna avuta", oare cat timp va mai trece pana a-l mai putea umple... pe el - golul - creat in prea multele momente in care am uitat sa mai luptam cu propriile noastre limite...

Gandul anonim...

Dulcele gand anonim se lasa purtat in seara aceasta prin fiecare camara a sufletului. Pentru cateva minute nu aud si nu simt furtuna, inceputa inainte sa reusesc sa-mi desprind visul de fantezia creata de exuberanta varstei, cand limitele nu erau limitate decat de cei care si le creau...
Dulcele gand anonim cotrobaie si in camara rece, atingand gheata care topeste sufletul. A inceput vantul si sunt minute pana se porneste din nou furtuna ce alimenteaza fiecare moment de traire in nestire... in timpuri ce trec doar pentru ca au venit...
Dulcele gand anonim devine amar si nu stiu care i-e locul, de unde a venit si incotro de indreapta, dar stiu... ca este anonim. Ii simt rasuflarea in ceafa si sta ascuns de frica privirii obosite, dar suficient de patrunzatoare pentru a-i afla menirea...
"Acum, te las, cu gandurile tale..."

Stropii de ploaie...

Azi m-am prins a ma-ntrece cu stropii de ploaie. Nu stiu cum pot uneori sa vina in goana si sa-ti parcurga chipul schimonosit; porniti dintr-un albastru, spalacit in roseata ce-l inconjoara si pana ce, doar gustul sarat il mai simti... acolo unde un picur a poposit.
Dupa o vreme, parca ti s-a luminat chipul, desi pielea ti-o simti uscata si scaldata de ajuns pentru moment, de insirarea continua a picurilor transformati in siroie... si care par sa-ti fi eliberat sufletul. Sunt eu, cu fiecare ploaie si tot eu, vreau sa cred ca voi ramane si dupa ce voi mai fi scaldat de ea. As pune vasul ca ea sa se adune, sa-mi pot spala mainile, amandoua... sa fiu de doua ori curat si macar o data iertat... de vina de-a visa.
"Iubeste stropii de ploaie ce ti-au inundat chipul! Ei doar ti-au aratat... ca, tu si astazi existi."

Piticii...

De frica sa nu prind a fugi cu piticii ce-mi roiesc, de la tample si pana spre ceafa, si inapoi spre frunte, am luat o coala de hartie. Mi-as scoate scarita si i-asi pofti pe urechea stanga, avand grija sa le aplic cate un ciocanel pentru a-mi castiga pacea... macar pentru seara aceasta. As mazgali si coala de hartie, dar ma gandesc cat de bine mi-ar sta coiful pe cap, in timp ce cu greu as mai descifra zumzetul rasetelor estompate in ani... poate cu urechea dreapta, cea libera de plimbarea piticilor.
Apoi ma trezesc la carciuma din valea rotunda, cu capul sprijinit in trei degete si cu privirea blajina, a unui ganditor fara ganduri... poate doar usurez drumul piticilor si de aceea tin capul inclinat.
Le-am pregatit piticilor polen de ambrozie, sa se desfete in otrava inainte de pieire. Dar daca o vor amesteca cu nectar si se vor transforma in zeii dulcii mele nebunii?... S-ar intampla ca ziua sa treaca si sa-i poftesc inapoi pe cealalta scarita, lovindu-i cu ciocanelul, de data aceasta la interior... pentru ca tot acolo ii voi gasi si maine.
"Sunt bine, multumesc. Ma duc sa-mi petrec noaptea cu piticii mei si asa poate vor fi mai usor de suportat in zori..."

Te ascunzi?...

De fiecare data te caut, dincolo de zari si dincolo de mine, in stapanita-mi dorinta de-a trai si aceasta zi. Te astept ore in sir... cu mine, prins intre credinta si-o ratiune a putinului probabil ca, acum se va schimba ceva... dar de fiecare data se schimba... nu intotdeauna pe cat mi-as dori, dar suficient pentru a putea sa te mai caut. Si numar timpurile in care puteam sa te gasesc, ca si cum izbavirea ar veni din cersitul catre mana, care se-ntreaba de isi are rostul sa se intinda... sau se se mai intinda...
Urmeaza tacerea, ce isi infige ghearele in sufletu-mi ce vrea sa mai poata privi spre locul unde s-a facut lumina si sa reziste intunericului care umbreste... tot mai mult, fiecare raza de lumina castigata prin jertfa sufletului.
"Puteai, ca in timp ce te-ntreci sa acoperi lumina, sa te-mpiedici pentru o clipa si s-o gasesc... izbavirea! Apoi ti-as fi dat inzecit, clipe in care sa te-ntreci, dar intr-o lupta cu un adversar redutabil si nu cu unul muribund in sufletu-i pustiu... Ti-e frica de mine?"

Egoist...

Se apropie de sfarsit prima zi, alta zi, aceeasi zi... la plimbare prin viata.
Am fost aspru criticat cum de indraznesc sa nu mai fiu mascariciul, cu gura pana la urechi si bine-dispus in fiecare moment, de cea care nu cred ca stie cat de colorati imi sunt ochii... sau daca au culoare.
Iarta-mi tu, nu ultima-mi naiva intalnita in plimbarea perena spre vise, atunci cand iti zic ca mi-e drag sa zambesc! ... si o fac cel putin de doua ori pe zi: dimineata, de bucurie ca ma trezesc si seara, de bucurie ca am ajuns sa adorm...
Dar tu, sa-mi tii manie si sa nu vrei sa-ntelegi cat de greu mi-e sa zambesc si-n timpul zilei?!...
E a mea si nu a ta, aceasta zi si aceasta plimbare, si nu tin sa-ntelegi egoismul meu de-a trai...
"Astazi, acum, sunt egoist..."

Speranta...

In majoritatea culturilor si traditiilor debutul in Noul An este asimilat unui nou inceput... Intotdeauna expresia "nou inceput", desi uzuala, am considerat-o un pleonasm si gramatical, posibil sa am dreptate. In viata insa, gramatica face pe atat de putin, pe cat de mult adevar incumba expresia "vechi inceput"... Recunosc, neplacuta alaturare de cuvinte pentru urechi, dar o expresie a unui pragmatism si realism rece, dar nu distant, ci mai degraba personal si poate chiar dureros.
Ok, suntem in Noul An... LA MULTI ANI!... si zicem asta in fiecare an, indiferent de ce varsta avem si fara sa stim, cand acest Nou An ne va fi si ultimul... Poate sa faca parte din surpriza Noului An...
Ca viata ne e plina de clisee, stim asta. Ca ne este presarata de obisnuinte, dar care nu au treaba cu traditia si de franturi de zicale, dar a caror provenienta nu o stim si nici nu ne intereseaza, stim si astea.
Si totusi ce aduce Noul An, mai mult decat euforie si mai mult decat superficiala atmosfera creata de noi, in banalitatea oarba, dar care incepe sa ne caracterizeze tot mai mult? Sau nu aduce nimic Noul An? ... In fond, e vorba de o singura noapte si ce ar putea sa aduca mai mult decat alte nopti?!...
Eh, inca imi place si mai am puterea sa ma amagesc si sa gandesc ca, Noul An aduce cu el ceva, de fiecare data ... speranta... lasata in anul ce tocmai l-am trecut. Mica, ascunsa si greu rostita sau, din contra, mareata, bravata si rostita neincetat. Sincera, profunda si cea care mai poate aduce ceva in substanta sau, din contra, oprita la 6 din 49 si transformata in mila si compatimire... in speranta ca soarta va fi blanda cu noi...
"Un An Nou plin de speranta!"