Sarbatori fericite și vouă!...

Viața, în vârtejul ei, ne duce și aduce prin locuri pe care le chemăm și le așteptăm, dar adesea fără a fi conștienți de tot pachetul de implicații. Și apoi, ceva din noi ne blochează sau, în unele cazuri, ne poartă înainte acceptând să descoperim și să experimentăm ceea ce primim, chiar și atunci când doare sau este mai puțin plăcută experiența. Așa aflăm de trăiri în nuanțe de alb și negru, de lucruri care sunt chiar mai mult decât am vrut să fie, dar și de întâmplări care nu ajung acolo sus unde ne-am proiectat așteptările de etapă. Dar drumul nu ne este scris și cu atât mai puțin bătătorit, pentru că jocul vieții e în derulare și refuz constant să cred că suntem doar marionete într-un presupus hazard, ordonat de reguli neștiute și neînțelese pe deplin.

În ceea ce mă privește, îmi recunosc adesea că, alegând sau nu, mă plimb printre extreme, acceptând senin lupta cu limitele personale. Îmi scriu ziua cu păcate atunci când îmi doresc să fiu egoistul vieții mele, dar constrângerile unor norme morale, prea adând inoculate, nu-mi permit prea des acest lucru. Și mă iert la sfârșitul zilei și încerc să mă împac cu mine, de frica unui război teribil cu propria persoană care mi-ar epuiza energiile înainte de-a mai putea face ceva. Încerc să îmi îngădui nopți cât mai liniștite, după luptele zilnice, iar atunci când îmi iese încerc să fiu recunoscător Celui în care cred, deși recunosc ca nu-L cunosc și nu-L înțeleg pe cât de mult mi-aș dori.

Și uite așa se întâmplă că mă trezesc ascultând un rock zbuciumat ca apoi, într-o altă parte a zilei, să trec la versurile unei melodii folk sau să rămân în mașină până se termină o piesă de muzică sinfonică pe un post de radio cu mică audiență. Iar printre muzică, sunt prins între sarcinile pe care adesea singur mi le dau, în luptă continuă cu timpul. Apoi, încerc să-mi rup din orele nopții pentru a mă echilibra cât de puțin, convins că muzica nu e de ajuns. Iar temele sunt un amestec între lucrurile pentru oameni mari și grija materială pentru a le duce mai departe, cu o epuizantă responsabilitate față de toți cei implicați.

Ce mai rămâne?... Un timp foarte limitat pentru stat, socializat diverse, băut, mâncat și eventual sex, într-un set de nevoi primare, pentru mine, în ceas de sărbătoare. Acum e timpul lor.

Sărbători fericite și vouă!

Te vreau si nu…

Eu, inainte sa-ti spun…

M-am urcat pe o scara sa ma vad de la inaltime si nu a trebuit sa ma catar multe trepte pentru ca nu-s prea mult. Speram sa am o revelatie si sa ma citesc din alte unghiuri, dar e mult de cand o fac si vad doar valente ale aceleiasi cautari. Cateva fire albe, riduri si cearcane tot mai pronuntate, nu fac insa diferenta in ochii trecatorilor fara nume. Eu sunt printre cuvinte si nu ma vei sti in alt fel pentru ca nu-ti vei dori. Vei cauta acest spatiu sa gasesti povestea si o vei face in toate noptile pe care le vei vrea doar pentru tine. Iti propun continuarea unei relatii care te va intrista si bucura, pe acelasi drum cu provocari, cand rasul si plansul fac parte din aceeasi experienta. Dar iti propun si minute de pauza pentru viata, in care sa te bucuri de ceea ce ai si sa-ti doresti mereu mai mult.

Iti spun ca te vreau si nu…

Invat mereu sa scriu doar pentru ca altcineva  se aratat ca stie sa citeasca. E abordarea unui joc, pe cat de simplu, pe atat de intelegator cu cei neintelesi. Dar, cel mai usor, imi este atunci cand imi spui ce jucarie iti place, iar si eu iti spun de ce nu o primesti.

Apoi, nu stiu daca vrei sa ma consumi, dar cu siguranta iti va fi frica sa ma aprinzi. Vei face adesea partea dintre aceia care cred ca un foc mognit poate dura mai mult, uitand ca acesta se poate stinge oricand fara a cunoaste intensitatea si bucuria unei arderi complete.

Iti doresti atat de putin si intelept ar fi sa-ti ofer doar pe cat iti doresti. Inteligenta emotionala renunta insa uneori la a mai fi doar inteligenta si-si asuma momentele de emotie, tradand intentionat ratiunea mai tot timpul prezenta.

De aceea plec in dimineata aceasta, dupa ce-ti marturisesc…

In seara aceasta a fost vremea la care atingerea nu mai fost considerata pacat si nici doar desfatare a simturilor, ci bucurie a unui ragaz inaintea clipelor de maine. A fost una dintre acele ocazii care-si urmeaza natural cursul si fara sa aduca alte intrebarile in zori. A fost primirea fireasca la sanii tai calzi, singurul obstacol care a delimitat minute in sir trupurile noastre goale aprinse de dorinta. Apoi, totul s-a schimbat, propriul trup parea strain, iar celalalt nu mai era a oricui….

Stiu ca vrei mai mult , dar nu am decat aceste randuri…

Inchin, pentru randurile care urmeaza!

Alte vise, aceleași vise…

Ne obosesc falsele complicații ale unor așteptări deșarte. Nu vrem nimic de la cei care nu oferă și plecăm mai departe, chiar și atunci când ne lipsește destinația. Refuzăm să vorbim pentru a nu ajunge sa resimțim nimicnicia cuvintelor. Fapte rămân necunoscute pentru că am fost învățați să credem în modestia care ne mărește în lumea drepților. Ipocrizia imaginilor create din nimic și plimbare printre vise neîmplinite, nasc încă zile în care orice este posibil, nimic nu este exclus și noi încă avem puterea să fim prezenți. Așteptări sunt pentru ziua de astăzi, cu aceleași eforturi pentru a o lăsa în urmă pe cea de ieri și fiind deschiși la orice ar aduce ziua de mâine. Repetăm atât de des imnul prezenței până ajungem să mulțumim pentru fiecare clipă a efemerității. Nu este nimic în van pentru că suntem părtași la trăire, iar atunci când nu vom mai fi, va fi suficient dacă va exista măcar o persoană care să ne ducă visele mai departe...

“Să avem vise și putere să le împărtășim.”

Jocul cuvintelor...

Și-mi era dor să mă joc cu ele, cuvinte neastâmpărate, uneori chiar obraznice, dar de fiecare dată plecând de la ea, ideea zilei în care apăreau pe hârtie. Am auzit că ar exista terapie prin hârtie, și nu doar prin ruperea acesteia, ci așternând cuvintele, atunci când vin. Unii o numesc inspirație și încearcă să o țină captivă cât mai mult timp de fiecare dată când o prind. Alții aleargă după ea ani la rând și tot rămân la ruptul hârtiei, apoi fac sport, aruncând-o la coș. Pentru unii e demodată, dar să te superi de fiecare dată pe laptop sau pe tabletă cred că e cam costisitor.


Eu mă opresc la cuvinte și văd cum pentru unii sunt prea multe, iar pentru alții prea sărace și rare și aproape niciodată în doza și consistența așteptată. Cerem cuvinte, deși adesea nu știm pentru ce o facem și le ascultăm doar atunci când vin de la persoana potrivită pentru scopul nostru. Atunci când nu îndeplinesc această cerință minimă, par a fi pierdere de energie, gânduri răslețe care nu-și găsesc destinația și vorbe-n vânt, uneori chiar la propriu...

Dar de ce ne trebuie neaparat pentru un scop și nu se pot folosi doar de dragul lor, de-a umple paginile, atunci când nu vrei să înfunzi urechile celor care nu vor să le asculte?
……………………

“Dacă vrei să vorbești și nu are cine să asculte, scrie! Iar dacă crezi că întotdeuna te ascultă cineva, pe lângă faptul că ești naiv, vei afla și când ai scris ultima dată...”