Terifiante începuturi, care puteau să prevestească și mai apoi să împlinească un sfârșit, dureros și cu urmări adânci pentru toți acei care credeau că voi găsi mereu ieșirea.
Izbăvirea așteptată prea mult, mereu amânată, probabil nemeritată, ca mai apoi transformată într-o victorie de etapă, dar dătătoare de speranță că, încă râzboiul mai poate fi câștigat.
Liniștea aparentă, câștigată prin grele încercări de detașare și simțire profundă, în orele din zi pe care le confiscam doar pentru mine, ca apoi să reușesc să mă mai întorc în realitate.
Așteptarea obositoare și parcă nesfârșită, a unei simple minuni, date de o relaționare cu o altfel de ea, doar a mea.
Tresărirea împlinirii unor momente visate, dar lovirea rapidă de efemeritatea acestora, urmate de dezamăgirea și frustrarea incapacității depășirii unor limite, apoi încercarea acceptării întâmplărilor și consolarea cu ideea că, totuși se poate.
Jocul continuu, între a fi și a nu fi, planificări eșuate, dar compensate de spontaneitatea unor momente aproape perfecte și mulțumirea dată de libertatea clipei.
Confirmarea, pentru a nu știu câta oară, a unor adevărate prietenii, cu ajutorul cărora mizeria și grelele încercări oricând vor putea fi depășite, dar și presiunea constantă pentru ridicarea la nivelul acestora, pentru a nu fi unilaterale, chiar dacă nu poți oferi prea multe, pentru moment.
Peste toate, frumusețea vieții și speranța de mai bine, în momentele în care suntem înclinați să sperăm mai mult și ne adresăm urări... păcat că, prea multe goale, doar politicoase și adesea ca răspuns la altele... asemenea.
“Lovi-v-ar binele! Să fim mai buni, măcar zilele acestea! Doamne ajuta!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu