Aşa şi aşa...

“M-am trezit într-o dimineaţă dar acea dimineaţă nu mai exista. Gravitatea nu consta în lipsa de moment ci în nesiguranţa că aceasta ar fi existat altundeva decât în capul meu. Şi atunci a început totul, la momentul de apus al planurilor făcute de mine dar fără ştirea mea. Şi cum mi-aş putea recunoaşte acest lucru fără să-mi ia timp... prea mult faţă de evidenţa faptelor şi încă insuficient pentru a le schimba.”

Aşa ar fi sunat anunţul clar, al multor momente neclare. Şi totuşi...

“M-am trezit şi într-o altă dimineaţă care exista din totdeauna. Una caldă, senină şi în care frica nu-şi avea locul printre orele nesfârşite de plăcere nescrisă, pe cât de tainică şi launtrică, pe atât de vizibilă şi manifestată în acelaşi timp, exuberantă şi grăitoare în gesturi pline de măreţia fiecărei clipe. Şi mă recunoşteam ca fiind eu, acolo şi atunci, asemenea altor multe momente în care timpul încremenit surâdea şi el, fără aş dori să-şi numere secundele şi fără aş dori să schimbe ceva. Era doar cealaltă dimineaţă...”

“De ce nu am putea accepta fiecare dimineaţă... aşa şi aşa? Fac parte din noi...”

Fără noimă...

În fiecare viscol al tăcerii se ascunde aceeși liniște panicată de gânduri. Și te aștepți să te asculte, aplecat spre șoapta vecină cu acel plăcut surâs dar, uiți că e timpul în care ea trebuie să-ți mai spună. Așterni scrisuri aparent fără noimă, într-o lume a contrastelor, strivită de lupta între un alb și un negru. Te retragi doar să pregătești avalanșa faptelor, inexistente în lumea apararențelor și te pierzi zilnic în superficiale trăiri. Organizezi secundele distanței în drumul către tine, atunci când lungimea e doar timpul ce uită de tine. Și de i-ai fi prieten, i-ai înțelege neliniștea odihnitoarelor vise, reîntâlnită la numărătoarea din zori. Străbați zidurile ce-ți deschid orizonturi înnăscute din nimic, la limita chemării spre zi. Aprinzi cenușa spulberată de visul îngropat în verdele asfaltului încins. Respiri aerul ușor al multelor gradații, inexistent în gerul încăperii încălzit de cuptor. Și te oprești de fiecare dată să-ți cauți chemarea, încercând să mai justifici simțiri, dar tot prin mai puține cuvinte. În cadranele lipsă, ai răcit încă o zi pentru a fi cald într-o alta...
“Mai ține-ți masca, când respiri fără noimă...”