Afară plouă, dar cine stă să numere stropii de ploaie şi să se lase călcat în picioare de fiecare picătură, mulţumind nopţii, care i-a oferit acest moment de desfătare a simţurilor şi limpezire a gândurilor?... Eu, cu pleoapele adormite, ce-mi curmau timpul conştient al vegherii la imaginea ei... Ea, îmi era întruchipată de o siluentă prezentă răsleţ, dar care-mi defila aievea secunde întregi prin faţa ochilor, tulburând clipele de exuberanţă şi dezlănţuire voluntară în mulţimea străină, bucuroasă şi aceasta să-şi trăiască ieşirea mondenă. Am lasat-o să-mi mai apară, acceptându-i prezenţa trecătoare, pentru încă câteva secunde din noaptea mea...
M-am plimbat apoi şi m-am acoperit cu orele ce-au urmat, iar într-un târziu am plecat pe tărâmul inorogului alb, ce zbura deasupra pădurii. Era linişte, iar culorile, prezente în viziunea aflată la pragul trecerii spre inconştienţa visului, ce avea să mă ajungă, erau suficient de calde pentru a-mi încălzi sufletul. Am început să număr, aşteptând să mă îmbăt cu apa izvorâtă de nicăieri şi să-mi răsfăţ auzul cu trilul tăcut al păsărilor...
Numărătoarea oprită brusc, dă semnalul eliberării constrângerilor, generate de complexitatea şi profunzimea sentimentelor, înnăscute din cenuşa propriului destin. Starea tranzitorie între reverie şi vis mă îmbrăţişează şi mă ţine strâns, în timp ce ritmul bătăilor inimii scade treptat, iar răsuflarea îşi capătă constanţa specifică... Am adormit şi-I mulţumesc, Celui ce nu mă lasă niciodată singur şi-mi dă puterea de-a vedea dincolo de micile probleme marcante ale existenţei.
„Să fim recunoscători pentru fiecare noapte, care, deşi întunecată, vine doar pentru a elibera lumina în zori.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu