Când simţi că-ţi pierzi zi de zi din inocenţa odată avută, visele par a se destrăma şi, ai impresia că, oricât de mult vei mai înota prin oceanul deşertăciunilor, nu vei mai cunoaşte ziua pe care o aşteptai, pentru că ea s-ar putea să nu mai existe. Te laşi scufundat în abisul pacatelor propri, apoi ridicat pe cenuşa prigonitei tămăduiri, în reci amintiri ale ceasului, când existenţa îţi era înlânţuită, dar tu alungai orice suflare îţi era potrivnică şi te-mpăcai cu tine.
Acum eşti prezent, printr-o tristă şi continuă absenţă, într-o lumea în care nu ai fost niciodată şi poate nici nu vei fi, dar care îşi deschide porţile pentru a te ademeni şi, în acelaşi timp, îţi retează nemilos pasul istovit de atâta speranţă. Te lupţi cu propria-ţi căutare a acelui destin, care să-ţi justifice nimicnicia umbrei pe care o laşi pământului, pierzând adesea din vedere efemeritatea, ce-mbracă noile haine ale uitării de sine.
Te întrebi dacă te cauţi şi uiţi dacă te găseşti, pierdut între ticăitul primei suflări şi cel al implacabilei din urmă zvâcniri, pe buza prăpastiei, între un aparent cunoscut şi-un vid de necunoscut.
Te laşi pierdut între cuvinte... până dimineaţă.
„Oh, da, te aştept, frumoasă dimineaţă!”
