Bolovanul de gât...

Mi-am legat bolovanul încă o dată de gât, să îmi aduc aminte cum este să-l târăsc după mine... Apoi am strigat în sinea mea cu toată puterea, ştiind că urmează să-ncerc să mă resemnez în faţa lucrurilor ce-şi vor urma cursul împotriva firii.
Acceptarea superficialităţii unei aparente analize profunde şi respingerea lucrurilor concrete, de frica nevăzutului şi neştiutului, câştigă teren în "lumea diferită"... ce-ncurajează şi este încurajată de prea multă banalitate. Pozarea, în ceea ce prin cuvinte criticăm şi demagogic respingem şi urmărirea admiraţiei de suprafaţă, ce prin gesturi îndrăzneţe o încurajăm, ne hrănesc o frumuseţe în care nici noi nu credem sau de care ne temem şi o ţinem ascunsă de lumina zilei. Încântarea sinelui, când reuşim să ieşim în evidenţă şi ne este lăudată frumuseţea comună şi nu cea specifică, se împiedică între frustrările zilelor în care nu am reuşit să facem altceva, decât să fim frumoşi...
Clarviziunea timpurilor ce vor urma... - deşi nu s-a revărsat asupra noastră Mama Natura cu puteri de medium şi nici experienţa anilor nu poate fi un atu, atunci când, oricât de precoce am fi, biologic nu am adunat prea mulţi, iar singura experienţă de durată a lăsat urme - ... pare o palidă consolare în faţa argumentelor, care poate nici nu ar trebui folosite, atunci când suntem incapabili să simţim şi când pronunţarea sentinţei ar fi suficient de elocventă.
Jocul cuvintelor şi frica prea-multului copleşitor sunt bariere între lumile ce s-au unit uşor şi plăcut, înainte de momentul sesizării neconcordanţei planurilor... dar tocmai în momentele când cel mai bun plan ar fi fost să nu-şi facă niciunul. Şi în tot haosul cosmic creat, sarea orgoliului, amestecată cu piperul complexelor, dau gustul neputinţei...
Dar într-o armonie încurajată de-un lanţ al DA-ului înfiorător de plăcut şi care te-mpinge de la spate să mergi mai departe, cunoscând o lume prea des caracterizată de ezitări, cum ai putea să nu-ţi legi bolovanul de gât?... Doar NU-ul asumat, şi în acelaşi timp forţat, îţi dă greutatea bolovanului, prin propia-ţi capacitatea de-a simţii...
"Fii liniştit, atunci când nu înţelegi nimic... cei ce nu-şi leagă bolovanii de gât, nu au nici nimic de tras... şi-atunci le rămâne să-şi împingă neputinţa..."

Visele, creaturi ale vieţii...

Mă scald în propria mea neputinţă de-a recunoaşte că visele sunt cele mai periculoase creaturi ale vieţii în care trăim. Te prind şi se agaţă de tine, cel mai adesea la vârste fragede, apoi încep să te devoreze, bucurându-se de-o implacabilă resemnare a celui ce-a apucat pe drumul lor şi care se-ncăpăţânează să nu se dea bătut, chiar dacă este zilnic bătut... de o realitate a nimicului probabil, dar etern acid şi nepăsător.
Plasa întinsă peste purtătorul veşnicelor vise, cu ochiuri mari, prin care intră toate dimineţile reci, nu mai ştii dacă îţi este paravan sau închisoare. Iar povara tuturor drumurilor închise, prin care sapi tranşee ale suferinţei nesfârşite, vrea să te facă mai nobil, dacă o porţi şi o duci mai departe, fără a-ngenunchia şi a închide vreodată un ochi, doar strângând din dinţi şi mulţumind tot timpul...
Visătorul clasic, ca fraier al societăţii în care trăieşte, apostrofat, blamat şi hulit de rozătoarele moderne care-i însoţesc drumul, cade-n reveria puţinelor momente în care şi-a văzut visul cu ochii...
"Doar atat?..."

Trecătoare...

N-ai să citeşti,
cu ochii largi deschişi,
căci noaptea nu e zi
şi ziua nu e noapte,
iar tu n-ai înţeles
nicicând a mele fapte.

Tu ai parcurs doar text
şi-ai scris câteva rânduri,
ziceai, cu ochii-n lacrimi,
dar unde le-ai ascuns,
de-acuma-s aşa limpezi?

Mare-a fost nebunia
să cred de-astă dat
că-un înger ce veghează
a poposit în braţe-mi
văzând că-i aşteptat.

Ai fost o trecătoare,
singură te-ai clamat;
şi-ai mers spre neputinţă...
te-ai aruncat şi-n mare
topind un vis curat.

Sunt nebun...

Sunt nebun după acea zi, în care doar să stau şi să-mi ascult batăile inimii. Să mă-mbrac cu dimineaţa zilei de vară şi să gonesc printre toate razele de soare, strânse la piept şi eliberate dintre cenuşiul norilor.
Sunt nebun după acea zi, în care să nu mai vreau să răbufnesc printr-un somn egoist, iertător de păcatele timpurilor, în nopţile târzii. Să nu mai îmbrăţişez liniştea aşternutului, în timp ce, obişnuit să număr secundele, să ajung pe tărâmuri mai bune... ale viselor.
Sun nebun după acea zi, în care să nu mai vorbesc oamenilor, dar ei să înţeleagă. Să tac, de la răsărit şi până la asfinţit, dar toate urechile ce nu vor sa înţeleagă, să nu se mai aplece nerăbdătoare spre condamnarea viselor, atunci când neputinţa lor nu se mărgineşte, decât cu prostia.
Sunt nebun după acea zi, in care sărbătoarea paharului să nu mai fie dată doar partea goală a lui. Să nu mai las doar urma zâmbetului să-mi coloreze faţa, atunci când cearcăna îmi confiscă ochiul, prea treaz şi atent la jocul nesfârşit al luminii.
Sunt nebun după acea zi, in care să-i ascult bătăile inimii. Să mă-mbrac în fiecare dimineaţă de vară cu ea şi să gonim printre razele de soare, să le strângem la piept şi să eliberăm norii...
"Te vreau mâine şi te voi vrea mereu, până în acea zi în care te voi avea... şi te voi avea... pentru că sunt nebun!"

Îndemn la trăire...

Grădina prin care mă plimbam de dimineaţă nu mai există. Toată sensibilitatea şi puritatea trandafirului atârnă înecate în tristeţe, sprijinindu-se doar în spinii uscaţi şi privind la petalele ofilite, ce se-nchină pământului. Rămâne doar instantaneul momentului, când era ţinut cu gingăşie, iar el, se lua la-ntrecere cu frumuseţea ei.
Mirosul cu care mă-mbătam de dimineaţă nu mai există. Toate simţurile, răsfăţate zi de zi sau pentru o singură zi, se pierd împreună cu clipa în care au sosit. Rămâne doar amintirea momentelor când încercam să explorăm tărâmuri deschise... şi-apoi, dintr-o dată, închise, lăsând în faşă multe dorinţe aprinse.
Zâmbetul la care visam de dimineaţă nu mai există. Toate imaginile reci, scuzate de inhibarea clipelor marcante, dar de acum respinse, păreau să-şi găsească răzbunarea în orele nopţilor... ce păreau să devină tot mai sincere. Rămâne doar pauza viciului, clamat aidoma filmelor şi tresărirea atingerii reci a mâinii, plecate să-şi caute căldură, deşi nu putea să o simtă.
Dar toate rămân acolo... în trecut. Ce însă mai există...? Noi, toţi aceia ce suntem sclavii timpului, dar care ştim că, tot ce nu mai există astăzi, va exista... într-o dimineaţă.
"Aşteptaţi dimineaţa în care să existe, iar atunci, bucuraţi-vă de ea... pentru toate dimineţile în care nu a mai existat!"

Călăuza...

De eşti trist atunci când ţi se taie aripile, înseamnă să ştii ce înseamnă zborul...
Destabilizarea fragilului echilibru e dată de-o singură boabă de mazăre ce-ţi stă în gât şi-ţi taie răsuflarea. Urmează secunde între trecut şi viitor în care nu mai iubeşti prezentul... oricum tardiv, neînţeles sau... prea-bine înţeles...
Te poţi plimba cu bicicleta pe aceleaşi străzi, care nici măcar nu sunt întortocheate, şi poţi visa la fel de mult în fiecare dimineaţă, fără să-i auzi răsuflarea... de altfel greoaie şi străină, chiar dacă e aceeaşi de acum câteva ore, când rezona împreună cu a ta...
Întotdeauna mi-a plăcut călăuza. Nu în persoană, ci ceea ce reprezintă. Azi îi voi trage un şut în fund, o voi împiedica şi o voi pune în urma mea. Să văd atunci ce scuză mai are...
Dar care este rostul cuvintelor atunci când nu le simţi...?!
"Să-ţi fie cuvântul uşor şi inima pururi tânără!"

Azi, fă sport, dar nu uita să fii campion!...

Intrece-te în mersul pe jos, atunci cand paşii au luat-o la goană în căutarea eternă a rândului!
Alinează la startul plecării, fie gândul unui marator, fie efortul unei singure curse de viteză, în funcţie de ceea ce-ţi cere momentul!
Înalţă-te peste fiecare obstacol, atunci când pare mai greu de trecut şi chiar dacă începi să te simţi pierdut!
Aruncă-ţi privirea în zare, unde ai vrea să îţi ajungă şi fapta şi gândul şi-nfige suliţa în deşertul nesfârşit, până dai de apă!
Înoată printre valurile-nvolburate şi aruncă-te în cascada viselor, fără a te lăsa vreodată împins la fund!
Loveşte cu crosa deznădejdea fiecărei clipe, în care minunea de a fi nu mai pare îndeajuns s-o trăieşti!
Azi, fă sport, cu toată inima, cu tot sufletul şi chiar cu ultimul strop de putere, dar nu uita să fii campion!... Şi vei fi, doar dacă mâine vei face la fel, indiferent de rezultatul acestei zi...