Recunoscător...

Afară plouă, dar cine stă să numere stropii de ploaie şi să se lase călcat în picioare de fiecare picătură, mulţumind nopţii, care i-a oferit acest moment de desfătare a simţurilor şi limpezire a gândurilor?... Eu, cu pleoapele adormite, ce-mi curmau timpul conştient al vegherii la imaginea ei... Ea, îmi era întruchipată de o siluentă prezentă răsleţ, dar care-mi defila aievea secunde întregi prin faţa ochilor, tulburând clipele de exuberanţă şi dezlănţuire voluntară în mulţimea străină, bucuroasă şi aceasta să-şi trăiască ieşirea mondenă. Am lasat-o să-mi mai apară, acceptându-i prezenţa trecătoare, pentru încă câteva secunde din noaptea mea...
M-am plimbat apoi şi m-am acoperit cu orele ce-au urmat, iar într-un târziu am plecat pe tărâmul inorogului alb, ce zbura deasupra pădurii. Era linişte, iar culorile, prezente în viziunea aflată la pragul trecerii spre inconştienţa visului, ce avea să mă ajungă, erau suficient de calde pentru a-mi încălzi sufletul. Am început să număr, aşteptând să mă îmbăt cu apa izvorâtă de nicăieri şi să-mi răsfăţ auzul cu trilul tăcut al păsărilor...
Numărătoarea oprită brusc, dă semnalul eliberării constrângerilor, generate de complexitatea şi profunzimea sentimentelor, înnăscute din cenuşa propriului destin. Starea tranzitorie între reverie şi vis mă îmbrăţişează şi mă ţine strâns, în timp ce ritmul bătăilor inimii scade treptat, iar răsuflarea îşi capătă constanţa specifică... Am adormit şi-I mulţumesc, Celui ce nu mă lasă niciodată singur şi-mi dă puterea de-a vedea dincolo de micile probleme marcante ale existenţei.
„Să fim recunoscători pentru fiecare noapte, care, deşi întunecată, vine doar pentru a elibera lumina în zori.”

Conservator...

Lezată în amorul propriu şi singură pusă sub tirul stigmatizant al cuvintelor, ce trebuiau să lovească doar ideea, nu persoana, răbufneşte într-o primă declaraţie credibilă a vremurilor apuse, dar prin care nu face altceva decât să-şi creioneze portretul. Apoi parcurge vremea copilăroaselor demonstraţii şi poate a căutărilor pierdute în timp sau niciodată avute, pierzând din vedere faptul că, ajungem la anumite momente în viaţă când alte persoane nu ne mai pot demonstra nimic, doar noi putând să ne demonstrăm că ne-am învăţat lecţiile... în timp.
Şi astfel, aflăm despre noi că suntem conservatori, „refractari la ceea ce este nou” (conform DEX), dar într-o accepţiune pe care suntem gata să ne-o asumăm şi s-o acceptăm... Conservatorul, în această viziune, este acea persoană care face greşeala de a se îndrăgosti în momentele în care înşiruirea de acţiuni, trăite din dorinţa de conoaştere, nu le-a înţeles ca fiind o simplă modalitatea de petrecere a timpului liber... Neacceptarea „normalităţii” unei relaţii moderne, când exploatarea - inclusiv a sexualităţii - nu este altceva decât sex şi s-ar înscrie într-un aparent trend actual, te face conservator... Şi putem fi consideraţi aşa, în toată puterea cuvântului, dacă regulile acestui joc modern ar fi fost cunoscute de la început de ambele părţi şi acceptate, chiar fără a şti ce acceptăm... şi dacă n-am fi putut să ne conformăm până la final... sau, dacă aceste reguli nu ar fi fost schimbate pe parcurs de către „vizionarul modern”, lăsându-l pe celălalt să creadă în poveşti frumoase... până la confruntarea cu adevărul.
Ar fi bine să ştim însă că, sinceritatea şi deschiderea nu sunt doar două cuvinte abstracte şi este mult prea puţin doar să ni le declarăm reciproc, dacă timpul ne arată că nu cunoaştem substanţa lor. Iar libertatea, când nu ştim ce să facem cu ea şi nici s-o apreciem, ni se-ntoarce împotrivă ca un aprig duşman. Dar acceptarea adevărului, oricât de dureros, te face integru şi e preferabilă întotdeauna minciunii. Cât despre pierderi, atâta timp cât nu ştim ce–am avut şi cu atât mai puţin ce am fi putut avea, este o discuţie în van... nu vom mai sti niciodata cât am pierdut... dar oricum am şi câştigat... adăugând încă o filă la plimbarea prin viaţă...
„Conservator sau modern?... Nu ştiu răspunsul la această întrebare. Oricum ati fi, stabiliţi regulile împreună şi încercaţi să le respectaţi.”

Frica neputinţei...

Rămân consternat de un chip angelic, ruşinat însă să-şi expună singura-i frumuseţe evidentă primită în dar, chiar şi în cele mai intime momente, dar care-şi trădează goliciunea şi singurătatea interioară până la profunda tulburare a umanităţii fiinţei, atunci când adevărata-i neputinţă nu-i mai poate servi drept paravan în faţa prezentului. Frustrările şi orgoliul rănit se dau la o parte sub greutatea dată de limitele proprii şi nu pot fi învinovăţite de înfiorătoarea descoperire a chipului împietrit, atât de nesigur şi neîncrezător în propria-i existenţă.
Sunt atâtea cuvinte, dar nici unul prea plăcut, pentru a caracteriza un comportament al frumoaselor fapte trecute, incapabile însă să-şi justifice urmările. Şi în aceste condiţii, obrăznicia folosirii celui mai menajant cuvânt vulgar, dar foarte expresiv în situaţia dată, este reprimată doar din dorinţa de a o lăsa să şi-l aleagă singură...
Detaşarea de un eşec conturat tot mai clar, nu cred să se poată face decât categoric şi în lipsa cuvintelor, a căror rostire oricum nu ar avea cu ce să rezoneze, atunci când tardivitatea era consemnată din primele momente când începea să-şi nege plăcerea. Problema structurală, mai mult sau mai puţin conştientizată, dar atât de evidentă din exterior, are tente şi mai grave atunci când, doar vârsta şi banalitatea obişnuită a mediilor frecventate nu mai pot scuza neputinţa...
În luptă cu propriile-mi dezamăgiri şi cu durerile purtate în suflet, vă compătimesc pe voi, toţi acei neputincioşi, obişnuiţi să umblaţi prin întuneric şi să nu simţiţi nimic...
"Treziţi-vă şi nu vă fie frică să fiţi oameni, daca puteţi...!"

Autoportret...

Nu cred să fiu defect genetic, nici laş deopotrivă
Şi-s mulţumit ca n-am rostit cuvintele în pripă.
Deşi alerg prin triste veri ce dragostea disipă
Sunt tot aici şi azi ca ieri, cu gândul la o clipă.

Şi-aş colinda pământul tot să caut alinare
Dar liniştea-i ascunsă-n veci de răpitori de mare,
Ce-ascund în valuri reci de mai priviri iscoditoare
Şi-alungă vulturul-n înalt prin razele de soare.

Nu cred să fiu opac-n vederi, nici minte n-am închisă
Şi-s mulţumit că n-am ascuns simţirea ce ridică,
Un suflet rătăcit prin nori în lumea mult prea mai mică
În care stau acum şi aici şi-accept orice implică.

Şi merg pe drumurile gri, furând o zi cu soare
Să mă desfăt în vise mari, dorite de oricare.
Şi tot stropesc la rădăcini deşertul meu din care,
Mă voi opri să-mbrăţişez la pieptu-mi doar o floare.

Dar până atunci sunt un nebun, ce viaţa îşi trăieşte
Vorbeşte mult, simte mai mult, dar şi mai mult tânjeşte,
În multele secunde vii în care doar priveşte
Fără a şti de unde vine şi unde se opreşte... dar iubeşte.

Iar am visat...

Am plecat pe tărâmul făgăduinţei... dintr-un pat prea rece pentru suftetu-mi cald. Şi acolo am fost înconjurat de prea-frumoase zâne, poleite cu nestemate imateriale, ce promiteau să-mi învăluie inima în veşminte fermecate, pentru a o încălzi într-o noapte... a noastră. Şi-au coborât lângă un izvor, suflând cu apa vie peste inima ta de piatra... care a inceput sa bată. Au adus zâmbetul şi lumina, peste chipul inmărmurit, speriat de propia-i frumuseţe, şi-apoi l-au lăsat să vadă... În scurt timp au dispărut, dar au lăsat în urmă multe steluţe incandescente care să provoace scânteia, fiind sigure că au făcut destul sau poate... prea mult.
În scurt timp noaptea a trecut şi mă priveam de sus, numărând secundele. Imediat am ajuns la mine, iar ochii îmi erau aţintiţi spre limba ceasului, grăbită să lase secundele în urmă. În capătul patului era cineva, dar eu... iar am visat.
"De data aceasta am fost atât de aproape încât mâine sunt sigur că voi ajunge acolo. Până atunci... vise plăcute!"

Femeia...

Am idolatrizat femeia atâta timp... mai mult decât este şi de cât poate oferi la un moment dat. I-am adus omagii prin vise plămădite din aspiraţii, conştientizate adese ca fiind iluzorii şi vane, dar pe care le-am pus la picioarele ei...
Am iubit femeia atâta timp... mai mult decât poate percepe, înţelege şi accepta. M-am hrănit cu iubirea ei în anii clădiţi pe nopţile târzii, în care mă acopeream cu fiecare cuvânt şi gest, într-o inconştienţă a trăirii pure şi sincere, niciodată ascunsă în spatele fricii de a o recunoaşte şi care mi-a rămas refugiu în toate momentele zbuciumate...
Am iertat femeia atâta timp... mult mai mult decât m-aş fi iertat vreodată pe mine. I-am acceptat slăbiciunile, momentele în care se credea deosebită, deşi nu era, dar în acelaşi timp i-am inspirat propriile-i vise şi am fost motorul ambiţiilor ei ascunse. Am crezut în ea şi întotdeauna am ştiut că poate mai mult, deşi adesea era obişnuită să umble oarbă, bâşbâind prin întuneric... chiar în plină zi.
Şi aşa am ajuns să cunosc femeia, conştient însă de multele-i secrete... Dar oare câte femei din viaţa noastră merită să fie cunoscute?... sunt de acord si viceversa, dragele mele femei.
"Să cunoaştem!..."