Astăzi, despre noi…

De această dată nu vreau să fie vorba despre mine, nici despre tine, ci despre noi. Lăsând la o parte ipocrizia şi trăirile pe care le căutăm în noi într-o astfel de zi, îndrăznesc să-mi pun problema semnificaţiei în contextul manifestărilor. Iar dincolo de paradele militare obişnuite, urmate de multe sarmale, fiind numai bună suprapunerea cu actuala campanie electorală, vom mai avea parte de culorile artificiilor pe seară şi multă distracţie. Alt motiv pentru a petrece, de parcă am duce lipsă de motive pentru distracţie sau de subiecte la ştiri a doua zi... “Cum s-au distrat românii de 1 decembrie?...”, sunt sigur că va apărea pe banda multor canale. Apoi, fac ei ce fac şi o vor lega din nou de politică, subiect spumos şi inepuizabil, din prisma multiplelor interese aflate în continuu război.


Revin însă la trăirile care ne cuprind în această zi, incercând să văd imaginea mare, pentru că e destul de greu de evaluat sentimentele reale ale mulţimii, şi acestea, dacă există. Fără a fi fanul mesajelor subliminale din filmele americane, trebuie să recunosc că am fost mereu invidios pe prezenţa steagului cu steluţe în vârful tortului, la serbarea naşterii unui copil sau pe modul interactiv în care îşi sărbătoresc eroii unei comunităţi locale şi în care işi spun toate povestioarele, evident unele exagerate, dar transformate în adevărate sărbători cu o implicare reală a comunităţilor. Dar şi ei mănâncă şi beau la astfel de sărbători şi atunci care ar fi diferenţa?...

Departe gândul de a recurge la o comparaţie în detaliu, constat doar că noi nu avem o astfel de cultură a comunităţilor, dar poate şi pentru că ne străduim de generaţii să ne asigurăm nevoile primare şi ne epuizăm energia şi resursele în această direcţie, fără a ne mai face timp pentru promovarea şi participarea la simţiri colective. Dar avem şi noi familiile noastre, e drept, însă excepţie şi nu regulă sunt acelea care includ în jocul educaţiei şi al formării copiilor, elemente reale din istoria noastră, pentru a induce acele sentimente pe care poate ar trebui să le avem într-o zi ca astăzi.

Dar avem şi şcoala, iar istoria predată în cea primară ne învaţă că noi suntem cei mai viteji şi cei mai tari. Mergând spre liceu, începem să fim dezamăgiţi când aflăm că ne-am mai dus şi cu valul şi am mai plecat capul de frica sabiei ce ameninţa tăierea lui. Apoi, puţinii care au avut privilegiul unor cursuri universitare de istorie sau aceia care mai studiază individual, cred că mă înţeleg când spun că, la acel nivel, începi să cunoşti parcă o altă istorie, chiar dacă e vorba de aceeaşi, a noastră. Deşi diferenţele între aceste stadii de învăţare sunt destul de mari, nu cred că aceasta este problema fundamentală, ci lipsa de interes a multora faţă de subiect.

Aşa apare şi întrebarea unor pragmatici desăvârşiţi, care nu-şi pierd vremea cu aşa ceva, tocmai pentru că nu văd rostul şi influenţa istoriei asupra existenţei lor. Am fost şi eu interpelat de curând de o astfel de persoană şi am încercat să-i explic, deşi primul impuls a fost să-i fac o declaraţiei despre cât de măruntă este o astfel de existenţă, care consideră inutilă cunoaşterea istoriei... I-am propus să se gândească cum ar fi dacă a doua zi s-ar trezi şi nu şi-ar mai aduce aminte de trecutul lui, lovit de o cumplită amnezie. I-am sugerat să facă un exerciţiu, încercând să-şi dea seama cât de greu i-ar fi să înceapă din nou să se cunoască, să relaţioneze şi să-şi caute o direcţie în viaţă...

Sunt sceptic în privinţa rezultatului cu acea persoană, dar, extrapolând acest exerciţiu, poate este mai uşor să înţelegem că această necunoaştere sau uitare rapidă a istoriei noastre poate fi unul dintre motivele pentru care la nivel de popor şi societate ne simţim într-o continuă tranziţie, ne căutăm direcţia, ne dezvoltăm lent şi ezitant, tocmai pentru că refuzăm să ne însuşim lecţiile trecutului. Cât despre simţirea zilei naţionale, mi-aş dori în primul rând să nu o bagatelizăm şi să nu ne raportăm la ea doar ca la un prilej de mâncat sarmale de pomană şi de băut vin fiert, în timp ce admirăm tehnica militară scoasă la paradă. Şi dacă veni vorba de tehnică militară, cu cât este mai impresionantă în această zi, din păcate, cu atât se regăseşte mai puţin în înzestrarea multor unităţi militare, tocmai pentru că suntem săraci material, iar armata nu face excepţie de la sărăcie.

Să încercăm însă să ne cultivăm o bogăţie spirituală şi să nu uităm să muncim pentru cea materială, iar, dacă este nevoie, chiar şi în zi de sărbătoare...

“La mulţi ani, române! Şi, să ne cunoaştem istoria, ziua de astăzi putând fi un bun prilej în aceasta direcţie.”

La plimbare cu viaţa…

Imediat ce pâmântul ar vrea să-ţi fugă de sub picioare nu trebuie decât să calci mai apăsat şi să nu-ţi uiţi drumul. Nu ţi-a fost dat nici de ieri, nici de azi, deşi în fiecare zi îţi poate fi schimbat. O aşteptăm cu interes şi cu frică pe acea zi, uitând că singura pierdută este cea care trece pe lângă noi. Mergem însă înainte şi singurele opriri le facem pentru a povesti vieţii, conştienţi că nu se opreşte să asculte decât atunci când îşi face jocul. Chiar şi aşa, tu eşti cel care îi povesteşte şi ea ascultă... Apoi, vă vedeţi amândoi de drum, intersectându-vă uneori timid şi întâmplător, alteori cu putere şi, doar atunci, pentru toate momentele în care aţi mers alături.


Viaţa ar vrea tot, dar poate duce numai cât îşi oferă. Apoi stă ascunsă de frică că ar putea fi pândită şi surprinsă la cotitură. Nu ştie încotro merge dar îi place povestea ei, rareori ţinând cont de a ta. Tu îi spui că baţi la porţi, nu întotdeauna le deschizi şi devine obositoare doar aratarea direcţiei, când eşti sigurul care o urmezi... Dar este probabil ca tu să o însoţeşti la drum şi nu ea pe tine.

Apoi te plimbi, din nou, iar feţele dezamăgitoare ale vieţii sunt cele arătate în jur, atunci când vrei să le crezi, dar imediat îţi arată altceva... Frumuseţe la care-i zâmbeşti, fără ca apoi să o găseşti. Tinereţe în care crezi, fără ca apoi să o ai. Entuziasm care te prinde, fără ca apoi să-l simţi. Spontaneitate care te surprinde, fără ca apoi să o mai vezi.

Dar viaţa se plimbă şi ea, pentru că totul e percepţie... a ta, raportata la evenimentele la care eşti martor. Abordarea e jumatate din viaţă, iar perseverenţa aproape că o umple. Şi tu eşti un tot, nu doar o fărâmă, oglindit de ochii din jur, dar trezit de propria privire. Rămâi fără suflare?... E pentru ca, doar ce ai început călătoria.

“Plimbaţi-vă viaţa după voi pentru momentele în care o veţi întâlni!”

Cu tine, la simplu...

Cea mai bună parte pe care reușești să o exploatezi, atunci când ești singur, este cunoașterea personală. Așa ajungi să știi de ce nu mănânci, atunci când nu o faci, deși stomacul îți spune ar trebui. Mai aflii de ce nu dormi nopțile, atunci când luminile din jur sunt demult stinse, dar și de ce îți aranjezi patul dimineața, atunci când nimeni nu ți-o cere. Îți permiți să-ți testezi limitele, dar și să fii egoist față de tine, când îți faci priorități din ale altora, nu pentru că ți se cere, ci pentru că faci alegeri personale.


Pe o perioadă a drumului parcurs de unul singur comparațiile sunt inevitabile, deși nu ești adeptul analizelor mărunte, decât atunci când ești conștient de rezultatele mari. Îți ferești urechea de disputele dintre oameni, care au subiect alți oameni și rămâi fidel ideilor tale, într-o siguranță pe care numai cu timpul ți-o câștigi. Observi lucrurile bune pe care le faci și impactul acestora asupra altor oameni, în secundele de liniște ale unor zile, dar mult mai adesea te critici pentru ceea ce nu ai reușit să faci în aceleași zile. Imperfecțiunile îți ies adesea în cale și nu ai nevoie decât de vocea ta interioară, care te ceartă și te îndeamnă să nu te oprești.

Cunoașterea personală cu siguranță nu a început și nu se termină în momentele de singurătate, dar jocul la dublu nu va putea niciodată să aibă profunzime, dacă duelul cu umbra ta nu l-ai dus până la punctul la care să accepți că te va însoți toată viața. Nu o poți lăsa în umă, nu te poți ascunde de ea și nici nu o poți înlocui, atunci când crezi că nu mai ai nevoie decât de o parte din tine. Adevărul e, că, pe cealaltă parte adesea nu o cunoști, îți e străină și atunci nici nu știi cum să te raportezi la ea.

“Suntem străinii propriilor noastre persoane și cei mai mari dușmani ai noștri. Să ne luptăm cu noi pentru a învinge bătăliile cu alții!”

Curcubeul...

Trecut pe sub bolta impresionantă a unui curcubeu ireal pentru a fi adevarat, dar sec descris de un fizician gata să-ți fure plăcerea, ne oprim sub stropii de ploaie. Înainte cu câțiva metri soarele zâmbea și părea că vrea să fie măcar acum al nostru. Așteptăm să se întâmple ceva, ne spunem că trebuie să se întâmple, apoi căutăm salvatorul momentului. Golul creat în lupta cu visele nebune este în scurt timp mărit de loviturile necruțătoare ale realității. Nimic în jur, pentru a nu mai fi la fel, și același tunel la care se vede ieșirea. Distanțele scurtate și pașii hotărâți spre calea luminii nu reușesc însă să ne conducă afară. E acolo și așteaptă în liniștea-i zgârcită, presărată cu melancoliile vieții ce refuză să-i fie răpuse. Culoarea, presărată peste un cenușiu singur, neacceptat, dar existent, ne-ar impulsona cel puțin o singură seară. E departe, nu spune nimic și se înstrăinează de ceea ce nu știe că-i aproape. E dorință și refuz, e trăire și singurătate, e așteptare și neîncredere, este tot și nu este nimic. Scăparea ne-o aduce întâlnirea cu efemeritatea clipei și rândurile goale...

“Să avem parte de un curcubeu frumos!”

La vârsta la care știi...

La vârsta la care știi prea bine ce vrei, mai trebuie să găsești cea mai bună modalitate de a te exprima, în vorbe și fapte, pentru a spera ca într-un final să și obții. Momentele, în care-ți permiți analize ale prezentului, pot să fie dure, iar realitățile triste. Iar optimismul, pe care începi să-l consideri nativ, și perseverența antrenată în ani, te-au adus aici și-ți promit orizonturi nelimitate, dacă reușești să-ți balansezi dezechilibrul structural. Accepți că oamenii pot să fie prea diferiți și închizi câte un ochi, atunci când nu-ți place ceea ce vezi, dar îl ți pe celălalt deschis pentru a nu te pierde în întuneric. Reacționezi, atunci când crezi că poți să schimbi ceva și ești tăcut, atunci când nu-ți mai permiți să pierzi energie cu luptele care nu duc nicăieri. Ești visător și naiv, în tot acel timp în care retrăirea copilăriei te regenerează și te face să te simți mai bun, iar etichetarea unora te lasă rece, chiar și într-o zi cu soare. Apoi ești pragmatic, atunci când nu mai ai timp de irosit și direcția ți-e clară, chiar dacă alții nu o văd. Ești atent cu aceia pe care nu-i atrage indiferența, nu atât pe cât ți-ai dori, dar încă suficient pentru a nu-i pierde. Îți ești fidel ție, ideilor și principiilor care te caracterizează, în ciuda chiar și acelor furtuni iscate din senin, iar cele venite după mulți nori, le lași să treacă. Îți păstorești cu greu gândurile, dar devii tot mai egoist cu acestea față de mulțimea oricum dezinteresată. Și faci mai multe, dar numai pentru că ești la vârsta la care știi... prea bine.

"Să ne cunoaștem vârsta la care știm, dar sa acceptăm că nu știm tot!..."

O zi printre oi...

Am fost prezent cu ceva timp în urmă într-o adunătură de oi, care behăiau atunci când măgarul din față le îndemna, își exprimau printr-un dans caraghios o bucurie forțată la comanda unui susținător din lateral și își loveau ritmat copitele în semn de apreciere, iar toate acestea se întâmplau în cadrul unei manifestări motivaționale pentru prostimea adunată și cu evidentele limite etalate. Luate separat și duse la păscut, am zărit câteva și mai răsărite, iar atunci când acceptau să bea doar apă, fără substanțele dătătoare de viață, păreau chiar mioarele care și-ar anunța stăpânul, atunci când i-ar veni sorocul.

Dar cum te sprijini în bâtă printre ele, să le asculți poveștile și în același timp să rabzi o zi întreagă ipocrizia revendicării unicei oportunități, care, odată ratată, ți-ar pecetlui soarta și te-ar condamna să rămâi mărunt pentru totdeauna?

Simplu, vă spun eu... făcându-vă mielușelul blând și găsind buna dispoziție tocmai prin comentarea penibilelor momente, cu riscul de a deveni un paria într-un loc în care oricum nu vă regăsiți, iar marginalizarea va fi un câștig sigur după tot tămbălăul, atunci când vă veți împrieteni la cataramă doar cu un pahar de vin.

“Să ne bucurăm pentru că nu suntem la fel și pentru că nu putem fi toți prieteni!”

Întrebare...

Ați simțit vreodată că vă despărțiți de cineva cu care nu ați fost niciodată împreună?

Nu sunt genul povestirilor siropoase și doar ironic am făcut referirea aceea în textul introductiv al blogului - prezenta precizarea fiind făcută pentru aceia care au ajuns întâmplător să citească unele din rândurile scrise - . Și-atunci, ce mi-a venit prin întrebarea pusă la început și care pare să nu-și găsească locul printre multele scrieri publicate de-a lungul timpului, în texte care încearcă să transmită ceea ce subsemnatul trăiește, gândește sau doar își imaginează, prin pauzele luate de la viață...?

Justificările, pe care ni le căutăm în dorința de-a ne pava drumul ales, dătătoare de speranțe și de muniție pentru fiecare zi, pot fi parte a unui răspuns, chiar dacă este vorba de o altă întrebare. Alergăm și înotăm în bulele create în jurul nostru, pentru un anumit confort, pentru oarecare superficiale satisfacții de moment, cu frica sau chiar incapacitatea unor vise, dar cele mai penibile fiind minciunile înconjurătoare și acceptarea senină a acestora. Facem mai tot timpul greșeli, atunci când avem repere și liniile sunt trase îngroșat între ceea ce-i corect și ceea ce nu-i corect, între ceea ce-i bun și ceea ce-i rău, dar, de câte ori avem curajul de a recunoaște că aceste linii sunt subțiri, atunci când ne raportăm la noi și nu la regulile sociale acceptate sau impuse.

Sunt momente în care chiar ne despărțim de cineva, dar motivul acelei stări ulterioare de fapt îl conștientizăm puțin atunci când se produce, pentru că, de cele mai multe ori, are o importanță redusă și un impact nesemnficativ asupra vieții noastre ulterioare. În ce măsură acest lucru este împărtășit de cealaltă persoană, este foarte probabil să conteze la fel de puțin, pentru că suntem suficienți de egoiști încât acest lucru să nu ne intereseze. Dar această formă de egoism nici măcar nu știu unde să o încadrez, tocmai pentru că se plimbă pe acea linie subțire a propriilor reguli, fiind bun sau rău pentru alte persoane, dar mai puțin pentru noi, că altfel nu ar fi egoism...

Am căutat una dintre acele seri în care vroiam un răspuns, încă îl mai caut, dar scrierea poate continua fără a avea nici pe de parte certitudinea că zorii zilei următoare mi l-ar oferi. Și-atunci, hai să-i spunem întrebării că este retorică și să-i mulțumesc că mi-a fost muză pentru a scrie câteva rânduri.

“Să avem o noapte fără prea multe întrebări retorice, pentru că acelea se numesc insomnii!”

Femeia perfectă...

Am găsit femeia perfectă, cu ochii ei, desprinși din micul dejun servit la amiază. Și numai pentru că sunt ochii ei, îi privesc și-i ascult, să-mi spună povestea:

“În fiecare zi mă trezesc pe la 1 sau 2, depinde cât de tare trântește vecina ușa. Tu o auzi ce scandal face și-acum?... E supărată că bărbatul ei deja bea... Dar, dacă tot m-am trezit, mă duc cu ochii închiși către baie... Nu aprind becul, să nu mă trezesc prea brusc și mai e ceva... trebuie să mă aranjez puțin înainte să mă uit în oglindă. Să știi și să te obișnuiești cu asta... dimineața, tu nu o să mă vezi decât după ce mă întorc de la baie!... Sunt obosită de mor și numai vecina-i de vină! De ce vine la prânz zilnic acasă, dacă știe că bărbatu’ iar bea? Și tipu’ ăsta chiar toată ziua bea?!...”

Stau și-mi continui micul dejun... o cafea și-o țigară, și-aștept să se lumineze mai repede afară. Am venit pe întuneric și plec până să se facă lumină. Nu-mi fac griji de ochii femeii perfecte... a trecut ceva timp de când era obligată să meargă la școală la ora aceasta și nu cred că voi asculta povestea micului dejun servit la amiază... Păcat, era perfectă!

Nimic nu ne ajunge...

Trezim interes prin absența din ochii superficialelor priviri care înghit ideea fără a cunoaște. Ne adunăm ca un ghem, când ne întindem să poposim câteva ore. Stropim la interior pentru a ne ține de rădăcini. Petrecem în neștire toate momentele în care știm. Uităm de îndată ce conștiința ne iartă și nu ne mai cere să-i justificăm existența. Plutim între eu-rile noastre mirați, dar acceptând golul ce-l creștem zi de zi. Risipim la nesfârșit momente ce-ndură așteptarea, fără să știm ce să facem cu ele. Zâmbim de absurdul purtat în derivă. Ne hrănim cu visele noastre uitate. Pribegim printre minutele care-s zile și zilele care-s minute, fără să mai punem ceasul să meargă. Ne trezim când adormim și dormim când nu știm. Vorbim frumos cu timpul vulgar care ne fură cuvintele. Privim în deșert și ne îmbătăm mai mereu doar cu apă.
“Nu vrem nimic, dar nimic nu ne ajunge...”

Atât de schimbat, dar încă la fel...

Niciun gând nu seamană cu primul și orice căutare pălește în fața momentului. Crezi că te cunoști, dar vezi multe lucruri schimbate sau poate doar momentele în care ai redescoperit schimbarea și în același timp pe tine, cel marcat de dinamica succesiunii și purtat între extreme. Apoi, nu stii dacă ești terifiat sau doar obosit... de o altă zi, într-un alt an.

Dorim, sperăm și așteptăm mai mult și sunt atâția care încurajează abordările optimiste, starea pozitivă și puterea de-a merge mai departe, dar oare câți știu?... Și prelucrăm mesajele pentru a fi mai ușor de recepționat și noi mai plăcuți, mai zâmbitori și mai prietenoși, cu aceia care nu știu prea multe despre prietenie. Și credem că, de această dată va fi altfel, ne dorim să fie altfel, sângerăm prin toate rănile pe care ni le ținem ascunse, doar pentru gândul că într-o zi va fi altfel, și apoi vrem să credem că putem aduce acea zi mai repede la întâlnirea cu noi. Și-apoi ne cultivăm răbdarea, și încă cum o mai facem... Dar, timpul... de-o fi o zi sau un an... convențiile celor două reprezentări temporale par să aibă mai multe în comun și prea puține să le separe, pentru că, adesea dăm peste timpul care nu mai contează...

Și-apoi ești trist, cu probleme, mai mult sau mai puțin conștientizate, recunoscute și mărturisite... și sunt destui care te citesc și știu exact ce ai vrut să spui, exact ce ai simțit, exact cum ai reușit, exact... ce nici măcar tu nu ști. Dar anii, pe care conștient ți pierzi și înoți în derivă căutând un mal, precum și fiecare baliză depășită sau neatinsă, sunt doar mituri ale conversațiilor din târziile nopți, pentru odihna din zori. Și, uneori ești așa cum vreau toți să fii, dar încă prezent la întâlnirea cu tine, chiar dacă în același timp ajungi și la înălțimea de jos a așteptărilor celor mulți, și cu așteptări puține...

Dar, de ce vrei ca totul să fie complicat, atunci când lucrurile sunt atât de simple?...
Păi, nu complică nimeni lucrurile pentru cei simpli... și nici nu caută aparența complexității în banalitatea lucrurilor goale, mai ales atunci când, singura vină a goliciunii este că ea există în cantitate mare, printre câteva grame de esență. Și te lași pierdut în golul creat de moment, înfrupându-te din întâmplarea care odată venită, nu aveai niciun motiv să o refuzi.

Încă un an nou, cu multe schimbate, dar încă la fel...
¨La mulți ani!¨