Aprecierea...

Fiecare aluzie la caracter, la forța și impresionanta etalare, făcută totuși prin modestie atunci când marchează diferența în fața altora, e prea puțin, când e făcută de micile caractere. Iar dacă ar fi semn de îngâmfare, atunci când “măsori” caracterele, înseamnă că niciodată jocul cuvintelor nu a dansat în prea multe figuri, în ochii acelui simplu cititor...
Dar sunt momente în care aprecierile sunt sincere și făcute de cei care nu uită să fie sinceri mai întâi cu ei înșiși, apoi reușesc deschiderea spre moment și spre ziua de mâine, fără a rămâne mereu împotmoliți în ziua de ieri. Dar de ce dorim apreciere și nu putem rămâne doar noi, cu introspecția de la micul dejun, care deja ne face mai încrezători, dacă ne-am oferit suficiente motive până în acea dimineață?... Bănuiesc că, un prim motiv ar fi acela că ne-am săturat să fim singuri și apoi, cu tot exercițiul anilor în care ne-am perfectat reprimarea sentimentelor, încă din fașă, ajungem la acel moment în care acceptăm că un pas înainte poate fi și un pas greșit, doar că trebuie să-l facem, fără a mai lăsa timpul să fie jucătorul principal.
Și ne tot putem cultiva răbdarea, într-o continuă abordare matură a tuturor lucrurilor imature, spre pacea și armonia noastră personală, dar numai până la momentul de refuz al ego-ului în fața acceptării lucrurilor ce “trebuie” să se întâmple.
Și cum, fiecare discurs este inundat de gânduri bune și de finalitate apreciată în timp, dar rezultate imediate îndoielnice, ne rămâne discursul de duminică...
“Să fie o zi minunată, cu aprecieri sincere, iar mâine, succes!...”

Din nou, încotro...?

Cu gândul nu știu unde dar cu mintea întotdeauna acolo, coase și răscoase ale timpurilor trăiri, pierdută în lumea de dincolo de ea, pe care crede că o atrage și... adesea o face, pentru că ea este lumea. Răspunsul la cât de falsă sau cât de reală este această lume, în care plutește până pălește, și-adoarme secunde întregi purtată în brațe de un altul, își are răspunsul în adevărul repetat zilnic... de frică să nu-l piardă.
Și-aruncă priviri în clipe în care trebuie să facă așa, să sune alarma unei simple împotmoliri în gesturi, prea sincere să se recunoască trăiri și... pleacă. Revin estompate când deja e-n gardă, controlează și contracarează ce intră și ce iese, din lumea ce-atunci e tăcută și oprită-n priviri.
Zâmbește cald, cu un ochi ce se uită la altul, și-alungă tristețea-n hilarul moment de copilă, acaparată de jocul necontrolat doar un moment, al privirii... Dar nu e acolo, și-ar trebui să fie în alte dimensiuni, așteptate și sperate să vină, să fie el, celui care-i zâmbește, ca totul să fie corect... atunci când totul pare atât de greu să mai fie corect.
Și îndoiala sădită e dată de ziua în care pășește și căreia îi zâmbește, chiar și atunci când începe să se ofilească, dar de această dată într-o lume ce pare să nu-i mai aparțină. Și frica nopților, când speranțele devin deșarte, adună norii, cunoscuți ai altor timpuri dar, de care credea că a scăpat, în momentul în care a început să zambească fără să se mai oprească, punând un strat de adevăr dar și unul de minciună, uitând să le separe... de dragul viselor.
“Și-acum încotro...?”...
“Dacă aș fi știut răspunsul, probabil nu aș mai fi scris aceste rânduri...”

Până la capăt...

Inima cu bătăi tăcute, care nu mai spune nimic și lasă tăcerea să acopere totul, începe să uite care i-e rolul și se oprește pentru un moment. Omul de tinichea, învățat cu prezența-i statornică lângă alții asemenea, nu îi mai simte lipsa și-și continuă drumul, fără a mai distinge între noapte și zi. Și-ncepe să creadă, tot ce inconștient și-a inoculat în multele momente dureroase, când scutul iertării de sine era distanța, iar greșeala unor momente trebuia confirmată prin patetică ideea a suportării consecințelor, pentru a nu mai fi o greșeală.
Popasul, făcut înainte de început, rămâne spălat de culoare și uitat de razele de soare, iar drumul înfundat îți lasă povara de-al străbate până la capăt și-abia apoi te eliberează, ocupat cu alți naivi ce se-ndreaptă spre el.
Începutul, continuat în fiecare zi a existenței, grijuliu cu cei neiertători și aspru cu cei înțelegători, se apleacă spre a-ți strânge la piept secundele timpului, pe care ai vrea să le derulezi spre binele lor, al tuturor, până la capăt...
“Azi nu vreau să derulez...”

Binele...

Adesea devenim triști, atunci când realizam cât de incapabili am ajuns și cât de greu ne este să primim ceea ce ni se oferă. Pierduți între egoismul clipelor noastre, nu apreciem nici ziua în care a venit, nici noaptea în care nu mai vroia să plece și aștepta tăcută, să primească mai mult... decât o dată trecută. Și totul părea în trecut, nimic în prezent, iar cu frica la un chior viitor, se așeza pe direcția zâmbetului tău, dorind să trăiască momentul, dar fără a-i mai ajunge...
El, încă ilustru magician al timpului, își ascunde fața, înainte de a-i găsi privirea, pierdut în zâmbetul imaginar, cu care spera că va fi așteptat și de această dată. Poartă lumina chipului în minte, ascultând ticăitul ceasului ce nu-l poartă la mână dar, care-i ține companie inimii înspăimântate, ce rezonează la pas atât de simplu... cu ea.
Trăim, prin darul primit să justifice prezentul și să acceptăm trecutul, regăsit în adâncuri și rostit la suprafață, un dar natural al speranței continue, în așteptarea unui bine viitor, care întârzie să ne ajungă din urmă...
"Dar va fi bine, nu-i așa, prietene?"