Când lupta dintre bine şi rău îţi pârjoleşte sufletul şi disperarea, cu care te agheţi de raza ce-ţi arată direcţia, se amplifică cu trecerea minutelor, îţi vine în minte o întrebare obsedantă: „De ce îţi este atât de greu să te mai rogi?” Nu vrei să te simţi părăsit de El şi-ţi e o frică teribilă că, doar tu ai putea fi acela care să-ţi pierzi puterea de a-L mai urma. Şi cauţi în adâncul tău ceva, să mai poţi lega lumea interioară de cea exterioară şi să mai rămâi bun, nu doar în intenţii, ci şi în fapte. Încerci să te uţi în trecut să-ţi dai seama unde ai greşit, doar pentru a mai putea trăi prezentul. Îţi spui că eşti puternic şi mâine trebuie sa fii şi poimâine dacă e nevoie şi tot mereu, până în ziua în care nu va mai trebui să fii aşa pentru ceilalţi, dar fără a mai putea vedea cum va arăta ziua aceea pentru tine. Te priveşti neîncetat şi rămâi aici, pentru că, mai ai speranţa încă de partea ta. Rosteşti tot mai puţine cuvinte şi devii de lut, iar sufletul împietrit parcă nu ţi-l mai poate atinge nimeni şi nimic. Eşti copleşit îndată de sentimentul de vinovăţie, alături de care îţi duci zilele şi pentru care aştepţi şi ziua de mâine...
„Azi suntem puternici dar, maine va trebui să fim şi mai puternici!”
