Demonii propriilor nostre limite ne tin sufletul inchis in recile inchisori pe care cu perseverenta ni le construim. Il legam, facand noduri din anii care se aduna si in care ce-a fost ieri e mult mai usor de urmat maine, fara a iesi din tiparele unei distructive obisnuinte. Ajungem astfel sa reducem continuu din sansele in care am mai putea sa ne eliberam...
Frica de a trai ajunge sa fie atat de inhibatoare incat paleste si subjuga orice speranta de a mai vedea lumina lor... a dorintelor, inghesuite si lasate in urma. Pierderea reperelor, banalitate zilnica si lipsa perspectivei, imbatranesc prematur o inima obosita si care uita sa se mai bucure... intr- o lume tot mai trista, mai rece si mai distanta.
Eternul amurg ramane doar visat, iar atunci cand norii par a se imprastia, realizam cat de mare este golul creat. Si chiar daca "iubirea e lupta eterna avuta", oare cat timp va mai trece pana a-l mai putea umple... pe el - golul - creat in prea multele momente in care am uitat sa mai luptam cu propriile noastre limite...
