Grădina prin care mă plimbam de dimineaţă nu mai există. Toată sensibilitatea şi puritatea trandafirului atârnă înecate în tristeţe, sprijinindu-se doar în spinii uscaţi şi privind la petalele ofilite, ce se-nchină pământului. Rămâne doar instantaneul momentului, când era ţinut cu gingăşie, iar el, se lua la-ntrecere cu frumuseţea ei.
Mirosul cu care mă-mbătam de dimineaţă nu mai există. Toate simţurile, răsfăţate zi de zi sau pentru o singură zi, se pierd împreună cu clipa în care au sosit. Rămâne doar amintirea momentelor când încercam să explorăm tărâmuri deschise... şi-apoi, dintr-o dată, închise, lăsând în faşă multe dorinţe aprinse.
Zâmbetul la care visam de dimineaţă nu mai există. Toate imaginile reci, scuzate de inhibarea clipelor marcante, dar de acum respinse, păreau să-şi găsească răzbunarea în orele nopţilor... ce păreau să devină tot mai sincere. Rămâne doar pauza viciului, clamat aidoma filmelor şi tresărirea atingerii reci a mâinii, plecate să-şi caute căldură, deşi nu putea să o simtă.
Dar toate rămân acolo... în trecut. Ce însă mai există...? Noi, toţi aceia ce suntem sclavii timpului, dar care ştim că, tot ce nu mai există astăzi, va exista... într-o dimineaţă.
"Aşteptaţi dimineaţa în care să existe, iar atunci, bucuraţi-vă de ea... pentru toate dimineţile în care nu a mai existat!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu