O zi printre oi...

Am fost prezent cu ceva timp în urmă într-o adunătură de oi, care behăiau atunci când măgarul din față le îndemna, își exprimau printr-un dans caraghios o bucurie forțată la comanda unui susținător din lateral și își loveau ritmat copitele în semn de apreciere, iar toate acestea se întâmplau în cadrul unei manifestări motivaționale pentru prostimea adunată și cu evidentele limite etalate. Luate separat și duse la păscut, am zărit câteva și mai răsărite, iar atunci când acceptau să bea doar apă, fără substanțele dătătoare de viață, păreau chiar mioarele care și-ar anunța stăpânul, atunci când i-ar veni sorocul.

Dar cum te sprijini în bâtă printre ele, să le asculți poveștile și în același timp să rabzi o zi întreagă ipocrizia revendicării unicei oportunități, care, odată ratată, ți-ar pecetlui soarta și te-ar condamna să rămâi mărunt pentru totdeauna?

Simplu, vă spun eu... făcându-vă mielușelul blând și găsind buna dispoziție tocmai prin comentarea penibilelor momente, cu riscul de a deveni un paria într-un loc în care oricum nu vă regăsiți, iar marginalizarea va fi un câștig sigur după tot tămbălăul, atunci când vă veți împrieteni la cataramă doar cu un pahar de vin.

“Să ne bucurăm pentru că nu suntem la fel și pentru că nu putem fi toți prieteni!”

Întrebare...

Ați simțit vreodată că vă despărțiți de cineva cu care nu ați fost niciodată împreună?

Nu sunt genul povestirilor siropoase și doar ironic am făcut referirea aceea în textul introductiv al blogului - prezenta precizarea fiind făcută pentru aceia care au ajuns întâmplător să citească unele din rândurile scrise - . Și-atunci, ce mi-a venit prin întrebarea pusă la început și care pare să nu-și găsească locul printre multele scrieri publicate de-a lungul timpului, în texte care încearcă să transmită ceea ce subsemnatul trăiește, gândește sau doar își imaginează, prin pauzele luate de la viață...?

Justificările, pe care ni le căutăm în dorința de-a ne pava drumul ales, dătătoare de speranțe și de muniție pentru fiecare zi, pot fi parte a unui răspuns, chiar dacă este vorba de o altă întrebare. Alergăm și înotăm în bulele create în jurul nostru, pentru un anumit confort, pentru oarecare superficiale satisfacții de moment, cu frica sau chiar incapacitatea unor vise, dar cele mai penibile fiind minciunile înconjurătoare și acceptarea senină a acestora. Facem mai tot timpul greșeli, atunci când avem repere și liniile sunt trase îngroșat între ceea ce-i corect și ceea ce nu-i corect, între ceea ce-i bun și ceea ce-i rău, dar, de câte ori avem curajul de a recunoaște că aceste linii sunt subțiri, atunci când ne raportăm la noi și nu la regulile sociale acceptate sau impuse.

Sunt momente în care chiar ne despărțim de cineva, dar motivul acelei stări ulterioare de fapt îl conștientizăm puțin atunci când se produce, pentru că, de cele mai multe ori, are o importanță redusă și un impact nesemnficativ asupra vieții noastre ulterioare. În ce măsură acest lucru este împărtășit de cealaltă persoană, este foarte probabil să conteze la fel de puțin, pentru că suntem suficienți de egoiști încât acest lucru să nu ne intereseze. Dar această formă de egoism nici măcar nu știu unde să o încadrez, tocmai pentru că se plimbă pe acea linie subțire a propriilor reguli, fiind bun sau rău pentru alte persoane, dar mai puțin pentru noi, că altfel nu ar fi egoism...

Am căutat una dintre acele seri în care vroiam un răspuns, încă îl mai caut, dar scrierea poate continua fără a avea nici pe de parte certitudinea că zorii zilei următoare mi l-ar oferi. Și-atunci, hai să-i spunem întrebării că este retorică și să-i mulțumesc că mi-a fost muză pentru a scrie câteva rânduri.

“Să avem o noapte fără prea multe întrebări retorice, pentru că acelea se numesc insomnii!”

Femeia perfectă...

Am găsit femeia perfectă, cu ochii ei, desprinși din micul dejun servit la amiază. Și numai pentru că sunt ochii ei, îi privesc și-i ascult, să-mi spună povestea:

“În fiecare zi mă trezesc pe la 1 sau 2, depinde cât de tare trântește vecina ușa. Tu o auzi ce scandal face și-acum?... E supărată că bărbatul ei deja bea... Dar, dacă tot m-am trezit, mă duc cu ochii închiși către baie... Nu aprind becul, să nu mă trezesc prea brusc și mai e ceva... trebuie să mă aranjez puțin înainte să mă uit în oglindă. Să știi și să te obișnuiești cu asta... dimineața, tu nu o să mă vezi decât după ce mă întorc de la baie!... Sunt obosită de mor și numai vecina-i de vină! De ce vine la prânz zilnic acasă, dacă știe că bărbatu’ iar bea? Și tipu’ ăsta chiar toată ziua bea?!...”

Stau și-mi continui micul dejun... o cafea și-o țigară, și-aștept să se lumineze mai repede afară. Am venit pe întuneric și plec până să se facă lumină. Nu-mi fac griji de ochii femeii perfecte... a trecut ceva timp de când era obligată să meargă la școală la ora aceasta și nu cred că voi asculta povestea micului dejun servit la amiază... Păcat, era perfectă!