Vizita unui înger...

Şi-am răsuflat uşurat o întregă dimineaţă, în care m-am plimbat la braţ cu liniştea orelor râvnitei odihne. Am învăţat să tac şi să ascult bătăile unui neregulat ceasornic, care adesea parcă vrea să-mi sară din piept, dându-mi senzaţia aflării la o prea mare înălţime, unde altitudinea şi efortul depus ar fi fost explicaţii plauzibile. M-am întors pe fiecare parte, apoi mai tot căutam alte părţi, pe care odată întors să-mi prelungesc răgazul, dar spre amiază nu le-am mai găsit. Şi-am rămas cu privirea pierdută spre colţul adesea căutat, în încercarea de mă opri, ştiind că acolo este ceva palpabil, dat de liniile existenţei materiale... şi m-am oprit. Îndată pleoapele îmi alintau din nou ochii şi-i îmbrăţişau, ascunzând din roşeaţa ce acoperea albastru cristalin şi lăsând torentul să-i cureţe. Nu mai clipeam, iar liniile tavanului deodată începeau să-mi creioneze un chip plăcut de înger, într-un debut de delir conştient. Am început involuntar să-i zâmbesc, fiind cuprins de-o stare de linişte profundă. Mă simţeam desprins şi pluteam deasupra patului, fiind tras înapoi doar de bolovanii unei dureri de cap, localizată spre tâmple. Trăirea era însă prea intensă, iar eu mă ridicam uşor, cu o mână spre chipul mult prea familiar pentru a nu-i simţii căldura transmisă. Îi mulţumeam fără cuvinte, pentru vizita făcută şi bucuria reîntâlnirii, dar oricât m-aş fi ridicat şi aş fi întins mâna să-l ajung şi să-l ating, el se-ndepărta mai mult şi tot mai mult, până a dispărut, lâsându-mă cu zâmbetul pe faţă, întins în pat şi cu o fericire mai presus de cuvinte...
„Să mulţumim pentru fiecare vizită primită... înseamnă că nu suntem singuri!”

Întâlnire cu destinul...

M-am trezit în noapte, iar paşii ce alergau spre mine speram să nu fie ai mei... Tropăitul însă îmi era cunoscut şi am deschis ochii, privind întrebător dacă nu cumva ar trebui s-accept şi să-mi îmbrăţişez destinul. L-am strigat, cum obişnuiam s-o fac mai tot timpul, l-am cercetat atent să văd dacă-i al meu, dar n-aveam suficiente simţuri care să-mi confirme întâlnirea cu ceasul sortit, în care să nu mai am niciun dubiu referitor la veridicitatea lui. Şi-atunci m-am oprit, şi-am sorbit fiecare clipă din eternitatea nopţii prezente la întâlnirea cu destinul. Dar al cui era, dacă nu era al meu?...
Stăteam adunat, într-o poziţie oarecum ciudată... dacă aş mai şti ce înseamnă ciudat... şi-atunci i-am zis normală, prea normală pentru confruntarea ce avea să urmeze. Apoi mă învârteam în jurul lui, pe o suprafaţă în care desenam cercuri, din paşii neconteniţi ai picioarelor, purtate din inerţie. Vroiam să mă opresc şi să fac cunoştinţă, dar îmi era frică de hilarul moment în care mi-ar fi zis că el mă cunoaşte de ani... din timpuri în care a tot stat şi m-a privit cum încercam să-l duc pe calea mea, fără a crede vreun moment că el deja o cunoaşte...
Dar dacă nu era destinul meu, aveam oare vreo şansă să-l cunosc şi să-l întreb ce caută noaptea în camera mea?... Din nou vroiam să cred că, această şansă mi-o ofer singur, dar dacă era al meu, probabil s-ar fi lăudat că el este cel care mi-o oferă şi fără el nu exist... Dar oare el ar exista fără mine?!...

"Aveţi grijă pe cine primiţi noaptea în camera voastră!"

Va urma...