Am plecat pe tărâmul făgăduinţei... dintr-un pat prea rece pentru suftetu-mi cald. Şi acolo am fost înconjurat de prea-frumoase zâne, poleite cu nestemate imateriale, ce promiteau să-mi învăluie inima în veşminte fermecate, pentru a o încălzi într-o noapte... a noastră. Şi-au coborât lângă un izvor, suflând cu apa vie peste inima ta de piatra... care a inceput sa bată. Au adus zâmbetul şi lumina, peste chipul inmărmurit, speriat de propia-i frumuseţe, şi-apoi l-au lăsat să vadă... În scurt timp au dispărut, dar au lăsat în urmă multe steluţe incandescente care să provoace scânteia, fiind sigure că au făcut destul sau poate... prea mult.
În scurt timp noaptea a trecut şi mă priveam de sus, numărând secundele. Imediat am ajuns la mine, iar ochii îmi erau aţintiţi spre limba ceasului, grăbită să lase secundele în urmă. În capătul patului era cineva, dar eu... iar am visat.
"De data aceasta am fost atât de aproape încât mâine sunt sigur că voi ajunge acolo. Până atunci... vise plăcute!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu