Fluturele...

Eram pe același drum, care pleacă și vine...
Pe mine mă făcea pasager al unei curse lungi, despre care nu știam mai nimic, dar pe care vroiam să o parcurg. Eram dedicat și-am îmbrățișat cu abnegație visul de a călători, ținându-l pe palmă. El, un fluture colorat, oprit din zbor pentru a-i admira frumusețea. Eu încleștat în cocon, el tocmai ieșit. Eu obosit de începuturi spinoase, el odihnit și gata de explorat...
Și-am întins plasa cu ochiuri mari de vise, călcând hotărât peste ea, dar mereu cu mâinile întinse, să am de ce să mă agăț. El zbura pe deasupra și mă invita să-l urmez. Și-l priveam cu un zâmbet larg, de care m-am bucurat, atunci când am realizat că-l mai am. Pluteam, apoi am ridicat mâinile spre el, cu riscul de-a cadea în gol, dar oare unde puteam ajunge, dacă pământ nu era, decât soare și cer?...
“Trezește-te, am ajuns!”
Deschizând ochii am văzut că e noapte, dar nu cunoșteam destinația și mă uitam pierdut, dorind să-mi mai zăresc fluturele. Mi s-a părut că-l văd, învârtindu-se în jurul luminii, dar închis la culoare, fără putere și lovindu-se repetat de becul aprins.
Și am plecat mai departe, fără să pot să accept. Nu putea să fie acel fluture frumos colorat, care-și cunoștea prea bine direcția și mă invita să-l urmez, pe mine, cel iztovit, de drumul care pleacă și vine...
“Nu dormiți prea mult, să nu vă pierdeți direcția! Nu stați treji prea mult, să nu parcugeți același drum!”

Așteptarea fanteziei...

Am așteptat cu emoție, în secunda în care gândul a zburat și imediat a creionat imaginea pe care ar fi vrut-o subconștientul, dar am fost trădat, pentru că acesta nu suprapune imaginii, cuvântul. Și-am așteptat zile-ntregi, în care putea să nu se întâmple mai mult decât să treacă, dar nu am știut niciun moment ce așteptam. Era aceeași dorință ca noutatea să se întâlnească cu așteptarea și să se suprapună, măcar în măsura în care apariția dezamăgirii să nu aibă loc.
Am zâmbit așteptării și euforic, din motive ce nu-i aparțin, am încercat să-mi dau seama de ce o așteptam. Suficient de haios să bine dispun, am continuat să caut răspunsul, doar unul, și în rest să accept fantezia de moment, la fel de mult ca destrămarea ei în zori. Și dacă vorbesc de fantezie, se mai poate ca aceasta să nu aibă partea acelei dorințe ciudate și ieșite din comun, ci doar a imaginației creatoare de produse senzoriale destul de firești, dar tot mai rar întânite la nivel experimental, într-o intensitate pe măsură.
Și o țin undeva aproape de gândul unei străine, confuză de timpurile care par să nu-i aparțină, într-o noapte pe plajă, în briza reală a mării și-o realitate a fanteziei neașteptate.
“Să trăim realitatea fanteziei și nu doar să o așteptăm!”