Poate o fi prea târziu, poate prea devreme, nu știu nici eu, dar de ce ar trebui sa știu?...
Știu însă că, sunt multe asemenea momente, dar nu știu nici dacă acest lucru ar trebui să conteze. Voi, cei care încercați să treceți dincolo și care mai aveți vreo zbatere, sunteți de-ai mei și eu sunt de-al vostru. Ne căutăm în fiecare zi, aparent calmi, bucurându-ne de drum și sperând că știm direcția, măcar până la următoarea oprire. Și toate adunate în fraze lungi, cu trăiri amestecate sau scurte și cu multe puncte, fără prea multe semne de exclamație și cu virgule aruncate colo și dincolo.
Și ele, spun adevăruri, exprimă trăiri, aștern fantezi, încearcă imaginația și caută răspunsuri, cuvintele, mai multe sau mai puține. Mai devreme sau mai târziu le rostim, uneori pentru alții, alteori pentru noi și ne plac. Spunem atâtea cuvinte, dar ascultăm mult prea puține. Facem conștienți o selecție, atunci când inconștientul ne-o cere și derulăm banda pornită, să prindem ce vrem, dar le omitem pe cele mai multe. Suntem aici să vorbim cu toții și rar ne întrebăm dacă mai e cineva să asculte.
Și îi spunem comunicare. Apoi încercăm să explicăm blocajele din aceeași comunicare. Apoi e efecientă, atunci când ne-am atins obiectivul și devine defectuoasă, când nici noi nu o mai înțelegem, dar vrem să o facă ceilalți. Sunt doar cuvintele, adesea aceleași, chiar dacă se-nșiră altfel, cu voia noastră sau rostite, cu gândul imediat la a le retrage și a le introduce de unde au ieșit.
Și uneori avem impresia că suntem siguri pe noi și fermi și zicem ce avem de zis, așa cum ne-am propus, ca și cum nimic nu ar mai conta, iar uneori chiar nu mai contează, dar pentru cine? Poate pentru nimeni...
"Sunt doar cuvinte? Uneori da, alteori nu. Gasiți cuvinte pentru tăcere!"
