Autoportret...

Nu cred să fiu defect genetic, nici laş deopotrivă
Şi-s mulţumit ca n-am rostit cuvintele în pripă.
Deşi alerg prin triste veri ce dragostea disipă
Sunt tot aici şi azi ca ieri, cu gândul la o clipă.

Şi-aş colinda pământul tot să caut alinare
Dar liniştea-i ascunsă-n veci de răpitori de mare,
Ce-ascund în valuri reci de mai priviri iscoditoare
Şi-alungă vulturul-n înalt prin razele de soare.

Nu cred să fiu opac-n vederi, nici minte n-am închisă
Şi-s mulţumit că n-am ascuns simţirea ce ridică,
Un suflet rătăcit prin nori în lumea mult prea mai mică
În care stau acum şi aici şi-accept orice implică.

Şi merg pe drumurile gri, furând o zi cu soare
Să mă desfăt în vise mari, dorite de oricare.
Şi tot stropesc la rădăcini deşertul meu din care,
Mă voi opri să-mbrăţişez la pieptu-mi doar o floare.

Dar până atunci sunt un nebun, ce viaţa îşi trăieşte
Vorbeşte mult, simte mai mult, dar şi mai mult tânjeşte,
În multele secunde vii în care doar priveşte
Fără a şti de unde vine şi unde se opreşte... dar iubeşte.