Descoperiți, dar nu goi, cu slabiciuni, dar nu slabi...

Lucrurile care ne intrigă cel mai mult sunt acelea pe care ni le explicăm cel mai puțin și care ne împing înspre dorința cunoașterii mai multului. Și nu este ignoranță și nici neștiința prostiei, acceptate pentru ușurința zilelor dintâi și din urmă, atunci când nu reușim să ne explicăm mai mult. Este doar recunoașterea învingerii raționalului, care ne dă răspunsuri la întrebări, dar în același timp de omoară trăirile, prin fricile care ajungem să le conștientizăm și pe care încercăm din răsputeri să ni le controlăm.

Și-avem slăbiciuni fiecare și ne străduim să ni le ascundem pentru a nu ne fi exploatate, până la refuzul recunoașterii lor chiar față de propria persoană, uitând că, într-un târziu ne vor da târcoale. Și adesea ne împotrivim și ajungem până la a ne respinge latura umană, încurajați de răspunsurile percepute de fiecare după bunul plac, pe scara propriei evoluții. Și mai mult, ajungem să suferim pentru că, simplu nu mai poate fi profund atunci când e strivit de ipocrizia și snobia promovată de gloată pentru gloată.

Dar fiecare, cât timp mai suntem pe aici, suntem obligați să facem, nu doar să așteptăm, să ne acceptăm propriile greșeli, nu doar să le vedem ale altora, să continuăm să cunoaștem, chiar dacă ne dorim mai mult, să încercăm să trăim mai frumos, chiar dacă nu reușim întotdeauna, să apreciem, chiar și atunci când nu suntem apreciați, să nu uităm să iubim, chiar și atunci când părem singuri... pentru că nu suntem niciodată singuri.

¨Descoperiți, dar nu goi, cu slabiciuni, dar nu slabi!¨... așa vă doresc să întâmpinați noul an, cu mult curaj și speranță de mai bine.

¨La mulți ani!¨

Convingerile…

Prea treaz pentru a dormi, când timpul n-a sosit, stai și privești la cum se adună pe stradă adevăratele convingeri și se încolonează în așteptarea celei dintâi. E rece pentru detaliile nopții, iar crăiasa-i ascunsă în spatele norilor și nici măcar ea nu știe care-i prima. Aștepți să iasă din front liderul, apoi să-și cheme suratele, neînțelese de toți aceia care-n pripă le au și le pierd la primul obstacol.

Am adus ceasul acalmiei pentru a zăbovi puțin înaintea unui alt început. Doar o seară de facere a nimicului, înspăimântător de calm și pășind agale peste dezinteresul momentului. Numai ele, convingerile, își caută măreția și pe cea mai semeață, care să le conducă spre ieșirea din repaus. În rest, e atâta liniște că nici limbile ceasului nu mai știu să-și poarte timpul, doar marchează ritmul lent al inimii, de frică să nu se oprească.

Pe un perete se scurge reflexia propriei lumini, ca parte din tine, dar absentă la întâlnirea ce-ai pregătit-o pentru noaptea târzie. Apoi lași să se oprească totul, convins că vei putea porni motoarele în zori, odată cu identificarea celei așteptate... ai convingerea că mâine poți fi mai bun...

“Să avem puterea convingerilor într-o lume incertă!”

Cuvinte pentru tăcere...

Poate o fi prea târziu, poate prea devreme, nu știu nici eu, dar de ce ar trebui sa știu?...
Știu însă că, sunt multe asemenea momente, dar nu știu nici dacă acest lucru ar trebui să conteze. Voi, cei care încercați să treceți dincolo și care mai aveți vreo zbatere, sunteți de-ai mei și eu sunt de-al vostru. Ne căutăm în fiecare zi, aparent calmi, bucurându-ne de drum și sperând că știm direcția, măcar până la următoarea oprire. Și toate adunate în fraze lungi, cu trăiri amestecate sau scurte și cu multe puncte, fără prea multe semne de exclamație și cu virgule aruncate colo și dincolo.
Și ele, spun adevăruri, exprimă trăiri, aștern fantezi, încearcă imaginația și caută răspunsuri, cuvintele, mai multe sau mai puține. Mai devreme sau mai târziu le rostim, uneori pentru alții, alteori pentru noi și ne plac. Spunem atâtea cuvinte, dar ascultăm mult prea puține. Facem conștienți o selecție, atunci când inconștientul ne-o cere și derulăm banda pornită, să prindem ce vrem, dar le omitem pe cele mai multe. Suntem aici să vorbim cu toții și rar ne întrebăm dacă mai e cineva să asculte.
Și îi spunem comunicare. Apoi încercăm să explicăm blocajele din aceeași comunicare. Apoi e efecientă, atunci când ne-am atins obiectivul și devine defectuoasă, când nici noi nu o mai înțelegem, dar vrem să o facă ceilalți. Sunt doar cuvintele, adesea aceleași, chiar dacă se-nșiră altfel, cu voia noastră sau rostite, cu gândul imediat la a le retrage și a le introduce de unde au ieșit.
Și uneori avem impresia că suntem siguri pe noi și fermi și zicem ce avem de zis, așa cum ne-am propus, ca și cum nimic nu ar mai conta, iar uneori chiar nu mai contează, dar pentru cine? Poate pentru nimeni...
"Sunt doar cuvinte? Uneori da, alteori nu. Gasiți cuvinte pentru tăcere!"

Fluturele...

Eram pe același drum, care pleacă și vine...
Pe mine mă făcea pasager al unei curse lungi, despre care nu știam mai nimic, dar pe care vroiam să o parcurg. Eram dedicat și-am îmbrățișat cu abnegație visul de a călători, ținându-l pe palmă. El, un fluture colorat, oprit din zbor pentru a-i admira frumusețea. Eu încleștat în cocon, el tocmai ieșit. Eu obosit de începuturi spinoase, el odihnit și gata de explorat...
Și-am întins plasa cu ochiuri mari de vise, călcând hotărât peste ea, dar mereu cu mâinile întinse, să am de ce să mă agăț. El zbura pe deasupra și mă invita să-l urmez. Și-l priveam cu un zâmbet larg, de care m-am bucurat, atunci când am realizat că-l mai am. Pluteam, apoi am ridicat mâinile spre el, cu riscul de-a cadea în gol, dar oare unde puteam ajunge, dacă pământ nu era, decât soare și cer?...
“Trezește-te, am ajuns!”
Deschizând ochii am văzut că e noapte, dar nu cunoșteam destinația și mă uitam pierdut, dorind să-mi mai zăresc fluturele. Mi s-a părut că-l văd, învârtindu-se în jurul luminii, dar închis la culoare, fără putere și lovindu-se repetat de becul aprins.
Și am plecat mai departe, fără să pot să accept. Nu putea să fie acel fluture frumos colorat, care-și cunoștea prea bine direcția și mă invita să-l urmez, pe mine, cel iztovit, de drumul care pleacă și vine...
“Nu dormiți prea mult, să nu vă pierdeți direcția! Nu stați treji prea mult, să nu parcugeți același drum!”

Așteptarea fanteziei...

Am așteptat cu emoție, în secunda în care gândul a zburat și imediat a creionat imaginea pe care ar fi vrut-o subconștientul, dar am fost trădat, pentru că acesta nu suprapune imaginii, cuvântul. Și-am așteptat zile-ntregi, în care putea să nu se întâmple mai mult decât să treacă, dar nu am știut niciun moment ce așteptam. Era aceeași dorință ca noutatea să se întâlnească cu așteptarea și să se suprapună, măcar în măsura în care apariția dezamăgirii să nu aibă loc.
Am zâmbit așteptării și euforic, din motive ce nu-i aparțin, am încercat să-mi dau seama de ce o așteptam. Suficient de haios să bine dispun, am continuat să caut răspunsul, doar unul, și în rest să accept fantezia de moment, la fel de mult ca destrămarea ei în zori. Și dacă vorbesc de fantezie, se mai poate ca aceasta să nu aibă partea acelei dorințe ciudate și ieșite din comun, ci doar a imaginației creatoare de produse senzoriale destul de firești, dar tot mai rar întânite la nivel experimental, într-o intensitate pe măsură.
Și o țin undeva aproape de gândul unei străine, confuză de timpurile care par să nu-i aparțină, într-o noapte pe plajă, în briza reală a mării și-o realitate a fanteziei neașteptate.
“Să trăim realitatea fanteziei și nu doar să o așteptăm!”

Potrivită...

Cum găseşti persoana potrivită, pentru discuţia potrivită, în seara potrivită?
Prea mult „potrivită” în înşiruirea unor cuvinte care nu formează o idee potrivită. Dar întotdeauna de aici începe totul, prin nepotrivirea unor cuvinte care derutează, sperie, întristează şi reţin comentarii de orice natură, pentru a nu fi nepotrivite. Şi-atunci încurajăm ideile singure, care aleargă spre colţuri în cercul zilnic, reluate cu perseverenţă a doua zi, până în acea zi... Din nou optimism, opturat adesea de gândul amăgirii, aproape patetic, dar incandescent şi topit în adrenalina interioară a fiecărei acţiuni, nu doar a fiecărui gând. Greu înţeles, pentru că nu prezintă interes în frazele încălcite, scrise pentru nimeni.
Timpul, ales în a face şi de cele mai multe ori acceptat în a nu face şi doar a lăsa ca să treacă. El ştie doar trecutul şi se-nfurie când îl înfrunţi cu prezentul şi-i tot promiţi viitorul. Îl ţi prizonier, de parcă i-ar păsa de ceea ce nici ţie nu-ţi pasă. Şi-atunci îl acuzi de vina ce n-o poartă, dar pe care ţi-o lasă în grijă, pentru ca singur s-o risipeşti, prin multe încercări nereuşite...
Aceasta e seara potrivită, pentru discuţia potrivită, cu persoana potrivită!
„Să avem o seară potrivită! Noroc!”... nu acela al unei deşarte urări, ci al unei împăcate închinări de pahar... „Şi la mai mare!!”

Lupta dintre Viaţă şi Moarte...

Chiar şi atunci când Viaţa se luptă cu Moartea, iar cea din urmă pierde, nu o face decât luându-şi tributul cu Ea, apoi îi redă Vieţii posibilitatea de a triumfa în timp, dar numai aşa cum ştie, prin suferinţă... Sacrificiul, aparent inutil şi în alte condiţii de evitat, este mai presus de Omul care râmâne spectatorul implacabilelor secunde, atunci când jocul vieţii şi-al morţii se poartă în altă parte. Şi propria-i viaţă îi este lăsată spre povara clipelor ce nu au să se sfârşească prea curând, poate chiar niciodată. Iar copleşirea întrebărilor fără răspuns poate fi îndepărtată doar în momentele de alinare, atunci când mulţumim Vieţii pentru că a câştigat bătălia pentru Ceilalţi, chiar dacă singură se resemnează la capătul drumului, când pierde fiecare război.
Acum, lumina s-a arătat doar celei aşteptate, iar lupta dintre Viaţă şi Moarte îşi pierde din relevanţă, căci drumurile nu se închid niciodată, doar că-şi aleg cărările neaşteptat şi cu schimbare bruscă a direcţiei, spre locul unde toţi vom poposi într-un final al nostru.
Cuvinte puţine şi-un tăvălug de evenimente destul de cunoscute, celora rămaşi în urmă, din experienţe similare, lasă însă sufletele mai goale şi pe toţi martorii Vieţii mai conştienţi de propria lor neputinţă.
„Dumnezeu să ne dea putere să acceptăm rezultatul luptei dintre Viaţa şi Moarte...”

Aşa şi aşa...

“M-am trezit într-o dimineaţă dar acea dimineaţă nu mai exista. Gravitatea nu consta în lipsa de moment ci în nesiguranţa că aceasta ar fi existat altundeva decât în capul meu. Şi atunci a început totul, la momentul de apus al planurilor făcute de mine dar fără ştirea mea. Şi cum mi-aş putea recunoaşte acest lucru fără să-mi ia timp... prea mult faţă de evidenţa faptelor şi încă insuficient pentru a le schimba.”

Aşa ar fi sunat anunţul clar, al multor momente neclare. Şi totuşi...

“M-am trezit şi într-o altă dimineaţă care exista din totdeauna. Una caldă, senină şi în care frica nu-şi avea locul printre orele nesfârşite de plăcere nescrisă, pe cât de tainică şi launtrică, pe atât de vizibilă şi manifestată în acelaşi timp, exuberantă şi grăitoare în gesturi pline de măreţia fiecărei clipe. Şi mă recunoşteam ca fiind eu, acolo şi atunci, asemenea altor multe momente în care timpul încremenit surâdea şi el, fără aş dori să-şi numere secundele şi fără aş dori să schimbe ceva. Era doar cealaltă dimineaţă...”

“De ce nu am putea accepta fiecare dimineaţă... aşa şi aşa? Fac parte din noi...”

Fără noimă...

În fiecare viscol al tăcerii se ascunde aceeși liniște panicată de gânduri. Și te aștepți să te asculte, aplecat spre șoapta vecină cu acel plăcut surâs dar, uiți că e timpul în care ea trebuie să-ți mai spună. Așterni scrisuri aparent fără noimă, într-o lume a contrastelor, strivită de lupta între un alb și un negru. Te retragi doar să pregătești avalanșa faptelor, inexistente în lumea apararențelor și te pierzi zilnic în superficiale trăiri. Organizezi secundele distanței în drumul către tine, atunci când lungimea e doar timpul ce uită de tine. Și de i-ai fi prieten, i-ai înțelege neliniștea odihnitoarelor vise, reîntâlnită la numărătoarea din zori. Străbați zidurile ce-ți deschid orizonturi înnăscute din nimic, la limita chemării spre zi. Aprinzi cenușa spulberată de visul îngropat în verdele asfaltului încins. Respiri aerul ușor al multelor gradații, inexistent în gerul încăperii încălzit de cuptor. Și te oprești de fiecare dată să-ți cauți chemarea, încercând să mai justifici simțiri, dar tot prin mai puține cuvinte. În cadranele lipsă, ai răcit încă o zi pentru a fi cald într-o alta...
“Mai ține-ți masca, când respiri fără noimă...”

Aprecierea...

Fiecare aluzie la caracter, la forța și impresionanta etalare, făcută totuși prin modestie atunci când marchează diferența în fața altora, e prea puțin, când e făcută de micile caractere. Iar dacă ar fi semn de îngâmfare, atunci când “măsori” caracterele, înseamnă că niciodată jocul cuvintelor nu a dansat în prea multe figuri, în ochii acelui simplu cititor...
Dar sunt momente în care aprecierile sunt sincere și făcute de cei care nu uită să fie sinceri mai întâi cu ei înșiși, apoi reușesc deschiderea spre moment și spre ziua de mâine, fără a rămâne mereu împotmoliți în ziua de ieri. Dar de ce dorim apreciere și nu putem rămâne doar noi, cu introspecția de la micul dejun, care deja ne face mai încrezători, dacă ne-am oferit suficiente motive până în acea dimineață?... Bănuiesc că, un prim motiv ar fi acela că ne-am săturat să fim singuri și apoi, cu tot exercițiul anilor în care ne-am perfectat reprimarea sentimentelor, încă din fașă, ajungem la acel moment în care acceptăm că un pas înainte poate fi și un pas greșit, doar că trebuie să-l facem, fără a mai lăsa timpul să fie jucătorul principal.
Și ne tot putem cultiva răbdarea, într-o continuă abordare matură a tuturor lucrurilor imature, spre pacea și armonia noastră personală, dar numai până la momentul de refuz al ego-ului în fața acceptării lucrurilor ce “trebuie” să se întâmple.
Și cum, fiecare discurs este inundat de gânduri bune și de finalitate apreciată în timp, dar rezultate imediate îndoielnice, ne rămâne discursul de duminică...
“Să fie o zi minunată, cu aprecieri sincere, iar mâine, succes!...”

Din nou, încotro...?

Cu gândul nu știu unde dar cu mintea întotdeauna acolo, coase și răscoase ale timpurilor trăiri, pierdută în lumea de dincolo de ea, pe care crede că o atrage și... adesea o face, pentru că ea este lumea. Răspunsul la cât de falsă sau cât de reală este această lume, în care plutește până pălește, și-adoarme secunde întregi purtată în brațe de un altul, își are răspunsul în adevărul repetat zilnic... de frică să nu-l piardă.
Și-aruncă priviri în clipe în care trebuie să facă așa, să sune alarma unei simple împotmoliri în gesturi, prea sincere să se recunoască trăiri și... pleacă. Revin estompate când deja e-n gardă, controlează și contracarează ce intră și ce iese, din lumea ce-atunci e tăcută și oprită-n priviri.
Zâmbește cald, cu un ochi ce se uită la altul, și-alungă tristețea-n hilarul moment de copilă, acaparată de jocul necontrolat doar un moment, al privirii... Dar nu e acolo, și-ar trebui să fie în alte dimensiuni, așteptate și sperate să vină, să fie el, celui care-i zâmbește, ca totul să fie corect... atunci când totul pare atât de greu să mai fie corect.
Și îndoiala sădită e dată de ziua în care pășește și căreia îi zâmbește, chiar și atunci când începe să se ofilească, dar de această dată într-o lume ce pare să nu-i mai aparțină. Și frica nopților, când speranțele devin deșarte, adună norii, cunoscuți ai altor timpuri dar, de care credea că a scăpat, în momentul în care a început să zambească fără să se mai oprească, punând un strat de adevăr dar și unul de minciună, uitând să le separe... de dragul viselor.
“Și-acum încotro...?”...
“Dacă aș fi știut răspunsul, probabil nu aș mai fi scris aceste rânduri...”

Până la capăt...

Inima cu bătăi tăcute, care nu mai spune nimic și lasă tăcerea să acopere totul, începe să uite care i-e rolul și se oprește pentru un moment. Omul de tinichea, învățat cu prezența-i statornică lângă alții asemenea, nu îi mai simte lipsa și-și continuă drumul, fără a mai distinge între noapte și zi. Și-ncepe să creadă, tot ce inconștient și-a inoculat în multele momente dureroase, când scutul iertării de sine era distanța, iar greșeala unor momente trebuia confirmată prin patetică ideea a suportării consecințelor, pentru a nu mai fi o greșeală.
Popasul, făcut înainte de început, rămâne spălat de culoare și uitat de razele de soare, iar drumul înfundat îți lasă povara de-al străbate până la capăt și-abia apoi te eliberează, ocupat cu alți naivi ce se-ndreaptă spre el.
Începutul, continuat în fiecare zi a existenței, grijuliu cu cei neiertători și aspru cu cei înțelegători, se apleacă spre a-ți strânge la piept secundele timpului, pe care ai vrea să le derulezi spre binele lor, al tuturor, până la capăt...
“Azi nu vreau să derulez...”

Binele...

Adesea devenim triști, atunci când realizam cât de incapabili am ajuns și cât de greu ne este să primim ceea ce ni se oferă. Pierduți între egoismul clipelor noastre, nu apreciem nici ziua în care a venit, nici noaptea în care nu mai vroia să plece și aștepta tăcută, să primească mai mult... decât o dată trecută. Și totul părea în trecut, nimic în prezent, iar cu frica la un chior viitor, se așeza pe direcția zâmbetului tău, dorind să trăiască momentul, dar fără a-i mai ajunge...
El, încă ilustru magician al timpului, își ascunde fața, înainte de a-i găsi privirea, pierdut în zâmbetul imaginar, cu care spera că va fi așteptat și de această dată. Poartă lumina chipului în minte, ascultând ticăitul ceasului ce nu-l poartă la mână dar, care-i ține companie inimii înspăimântate, ce rezonează la pas atât de simplu... cu ea.
Trăim, prin darul primit să justifice prezentul și să acceptăm trecutul, regăsit în adâncuri și rostit la suprafață, un dar natural al speranței continue, în așteptarea unui bine viitor, care întârzie să ne ajungă din urmă...
"Dar va fi bine, nu-i așa, prietene?"

Scenaristul...

În nopţile în care ne alergăm visele şi ne rugăm să nu ne urâm, cortina rămâne sus, scandalizată de multele momente în care regizori necunoscuţi se grăbeau să-ntrerupă spectacolul. Actorii pierduţi în trăirea confuză, fără direcţie, mizând doar pe jocul nocturn, se-ntrec în episoadele altora. Un sunetist surd la propriul lui glas, caută neîncetat cea mai bună expunere pentru fotografia de grup. Pe platou, stelele-şi aprind lumina, purtată în timp, încă de la începuturi, traversând agale prezentul şi ţintind spre un îndoielnic viitor.
Într-una din acele nopţi, am stat de veghe la căpătâiul scenaristului, i-am privit reflexia ieşită în cale, trimis după apă, de setea organică. Încercam să mai am răbdare şi să mai câştig timp pentru el, fiind convins că poate continua filmul de o manieră chiar superioară faţă de tot ceea ce se văzuse până acum. Era însă atât de obosit, iar plapuma înfăşurată în juru-i, deşi lăsa impresia unor braţe care-l aveau în pază, ţinându-l aproape de-o respiraţie caldă, de data această nu reuşea să-i oprească tremurul.
În zori zilei următoare am servit o cafea cu scenaristul, ameţit de-o înmiresmată adiere de vânt, ce antrena miros de primăvară lângă un curs de apă ce cobora din munte... în timp ce eu continuam să urc...
„Domnule, îţi ascult şi-ţi trăiesc şi astăzi povestea...”

Uneori ştim...

Imediat ce tresărim, cu gândul la singura parte a fiinţei nostre, care ne face cu adevărat să trăim o adiere de vânt şi o rază de soare, ne şi privim paşii ce nu mai ştiu încotro să apuce. Încercăm să fim atenţi şi să ne dăm seama dacă se înteţeşte furtuna sau doar am stat din nou prea mult la adăpost. Vinovăţie în gânduri curate, deşi nu suntem vinovaţi decât cel mult de umanitatea, ce poate ar trebui încă să ne mai caracterizeze, intrăm inconştienţi în stare de alertă. Şi credem că ştim ce înseamnă toate acestea, fiind plămădiţi de suficient timp şi renăscuţi de prea multe ori din cenuşa adunată cu greu, dar încă la timp, înainte să se risipească şi să nu mai fie nimănui de folos. Şi nu vrem să fim panicaţi, părem stăpâni şi ne luptăm spre a nu fi copleşiţi de vina existenţei, acolo unde ne place să fim şi suntem...
Înaintăm uşor printre cuvinte şi mai greu printre gânduri, cu zambet ştregăresc, pe buzele spre care nu privim şi ne oprim în respiraţia sincerelor priviri, abandonate imediat de frica cunoscutului. Ne împiedicăm în culoarea câmpiei cu maci, pălită apoi de un alb, pe obrazul ce încearcă stângaci să-şi ascundă trăirea, până în clipa în care îşi aduce aminte că nu are nimic de ascuns. Aer adânc trans în piept, dar fără a fi un oftat, un oarecare cuvânt şi o încercare de a fi la conducere, stăpâni pe situaţie, prea stăpâni pe noi şi toate împotriva naturii... dar în acord cu slăbiciunile noastre.
Dar sceneta e prea-bine cunoscută, cel puţin până la un punct, iar diferenţa făţă de una precedentă sau faţă de creaţia bogatei tale minţi, e dată doar de siguranţa răspunsului:
„Pentru că uneori ştim!”

Mutu’ a început să vorbescă...

Limitele personale nu ne îndepărtează de ceilalţi, care rămân acolo unde i-am lăsat şi poate va mai veni momentul în care să-i regăsim sau să acceptăm că, locul lor a fost doar unul atribuit de nişte false aşteptări. Dar limitele personale ne îndepărtează de noi, devin ziduri tot mai solide şi blochează accesul spre tărâmurile nermărginite, cu posibilităţi nelimitate, gata de explorat, într-o râvnită şi adeseori incontrolabilă dorinţă de cunoaştere a sinelui, inhibată însă de frica acceptării descoperirilor şi inevitabilelor aparente transformări. Jalonarea printre liniile impuse social, punctele puse ca urmare a perindării prin nişte forme educaţionale, exclamarea dintr-o dorinţă a existenţei unei minime autorităţi a mediului înconjurător, dar şi întrebarea rebelă privind posibila pierdere a reperelor, toate, chiar toate, te învârt în caruselul numit viaţă...
Şi-atunci, când ai rămas doar tu într-un joc egoist al căutării, laşi valul să te lovească, aflat sub impresia normalităţii tuturor faptelor distructive, ce ar trebui să se întâmple, pentru a ţi se pedepsi vinovaţia... Apoi nu-ţi mai doreşti să-ţi explici, fiind oarecum conştient de blocajul limitelor personale. Le accepţi ca scuză pentru că eşti mic şi neînsemnat, iar orice declarare a capacităţilor şi a încrederii în forţele proprii, nu mai este decât un act demagogic, pe care cu perseveranţa în ipocrizia şi-acestei zile, îl repeţi neîncetat.
Eşti la limită în toată plimbarea prin viaţă, fiind suficinte secundele în care cursul ar fi putut să ţi se schimbe, la fel cum sunt îndeajuns acele momente în care cursul s-a schimbat şi cum, spre palida ta consolare, cursul ţi se va mai schimba, chiar dacă nu-i cunoşti direcţia. Dar poţi fi dureros de pasiv, jenant de comod şi ruşinos de dezinteresat pentru cărările tale care se mişcă fără tine, fiind bucuros atunci cand mai reuşeşti să vezi câte o intersecţie, chiar dacă ai ratat prea multe, să le mai poţi ţine numărul. Dar şi tu eşti la plimbare, chiar dacă nici măcar nu mai şti dacă-i a ta, prea obişnuit cu obişnuita rutină, blocat de atâta rugină acumulată, în timpul în care nu faci altceva decât să te convingi că... tu, nu poţi mai mult.
„Oare ai idee despre ce vorbesc?”

Spre dimineaţă...

Când simţi că-ţi pierzi zi de zi din inocenţa odată avută, visele par a se destrăma şi, ai impresia că, oricât de mult vei mai înota prin oceanul deşertăciunilor, nu vei mai cunoaşte ziua pe care o aşteptai, pentru că ea s-ar putea să nu mai existe. Te laşi scufundat în abisul pacatelor propri, apoi ridicat pe cenuşa prigonitei tămăduiri, în reci amintiri ale ceasului, când existenţa îţi era înlânţuită, dar tu alungai orice suflare îţi era potrivnică şi te-mpăcai cu tine.
Acum eşti prezent, printr-o tristă şi continuă absenţă, într-o lumea în care nu ai fost niciodată şi poate nici nu vei fi, dar care îşi deschide porţile pentru a te ademeni şi, în acelaşi timp, îţi retează nemilos pasul istovit de atâta speranţă. Te lupţi cu propria-ţi căutare a acelui destin, care să-ţi justifice nimicnicia umbrei pe care o laşi pământului, pierzând adesea din vedere efemeritatea, ce-mbracă noile haine ale uitării de sine.
Te întrebi dacă te cauţi şi uiţi dacă te găseşti, pierdut între ticăitul primei suflări şi cel al implacabilei din urmă zvâcniri, pe buza prăpastiei, între un aparent cunoscut şi-un vid de necunoscut.
Te laşi pierdut între cuvinte... până dimineaţă.
„Oh, da, te aştept, frumoasă dimineaţă!”

Între bine şi rău...

Când lupta dintre bine şi rău îţi pârjoleşte sufletul şi disperarea, cu care te agheţi de raza ce-ţi arată direcţia, se amplifică cu trecerea minutelor, îţi vine în minte o întrebare obsedantă: „De ce îţi este atât de greu să te mai rogi?” Nu vrei să te simţi părăsit de El şi-ţi e o frică teribilă că, doar tu ai putea fi acela care să-ţi pierzi puterea de a-L mai urma. Şi cauţi în adâncul tău ceva, să mai poţi lega lumea interioară de cea exterioară şi să mai rămâi bun, nu doar în intenţii, ci şi în fapte. Încerci să te uţi în trecut să-ţi dai seama unde ai greşit, doar pentru a mai putea trăi prezentul. Îţi spui că eşti puternic şi mâine trebuie sa fii şi poimâine dacă e nevoie şi tot mereu, până în ziua în care nu va mai trebui să fii aşa pentru ceilalţi, dar fără a mai putea vedea cum va arăta ziua aceea pentru tine. Te priveşti neîncetat şi rămâi aici, pentru că, mai ai speranţa încă de partea ta. Rosteşti tot mai puţine cuvinte şi devii de lut, iar sufletul împietrit parcă nu ţi-l mai poate atinge nimeni şi nimic. Eşti copleşit îndată de sentimentul de vinovăţie, alături de care îţi duci zilele şi pentru care aştepţi şi ziua de mâine...
„Azi suntem puternici dar, maine va trebui să fim şi mai puternici!”

Vizita unui înger...

Şi-am răsuflat uşurat o întregă dimineaţă, în care m-am plimbat la braţ cu liniştea orelor râvnitei odihne. Am învăţat să tac şi să ascult bătăile unui neregulat ceasornic, care adesea parcă vrea să-mi sară din piept, dându-mi senzaţia aflării la o prea mare înălţime, unde altitudinea şi efortul depus ar fi fost explicaţii plauzibile. M-am întors pe fiecare parte, apoi mai tot căutam alte părţi, pe care odată întors să-mi prelungesc răgazul, dar spre amiază nu le-am mai găsit. Şi-am rămas cu privirea pierdută spre colţul adesea căutat, în încercarea de mă opri, ştiind că acolo este ceva palpabil, dat de liniile existenţei materiale... şi m-am oprit. Îndată pleoapele îmi alintau din nou ochii şi-i îmbrăţişau, ascunzând din roşeaţa ce acoperea albastru cristalin şi lăsând torentul să-i cureţe. Nu mai clipeam, iar liniile tavanului deodată începeau să-mi creioneze un chip plăcut de înger, într-un debut de delir conştient. Am început involuntar să-i zâmbesc, fiind cuprins de-o stare de linişte profundă. Mă simţeam desprins şi pluteam deasupra patului, fiind tras înapoi doar de bolovanii unei dureri de cap, localizată spre tâmple. Trăirea era însă prea intensă, iar eu mă ridicam uşor, cu o mână spre chipul mult prea familiar pentru a nu-i simţii căldura transmisă. Îi mulţumeam fără cuvinte, pentru vizita făcută şi bucuria reîntâlnirii, dar oricât m-aş fi ridicat şi aş fi întins mâna să-l ajung şi să-l ating, el se-ndepărta mai mult şi tot mai mult, până a dispărut, lâsându-mă cu zâmbetul pe faţă, întins în pat şi cu o fericire mai presus de cuvinte...
„Să mulţumim pentru fiecare vizită primită... înseamnă că nu suntem singuri!”

Întâlnire cu destinul...

M-am trezit în noapte, iar paşii ce alergau spre mine speram să nu fie ai mei... Tropăitul însă îmi era cunoscut şi am deschis ochii, privind întrebător dacă nu cumva ar trebui s-accept şi să-mi îmbrăţişez destinul. L-am strigat, cum obişnuiam s-o fac mai tot timpul, l-am cercetat atent să văd dacă-i al meu, dar n-aveam suficiente simţuri care să-mi confirme întâlnirea cu ceasul sortit, în care să nu mai am niciun dubiu referitor la veridicitatea lui. Şi-atunci m-am oprit, şi-am sorbit fiecare clipă din eternitatea nopţii prezente la întâlnirea cu destinul. Dar al cui era, dacă nu era al meu?...
Stăteam adunat, într-o poziţie oarecum ciudată... dacă aş mai şti ce înseamnă ciudat... şi-atunci i-am zis normală, prea normală pentru confruntarea ce avea să urmeze. Apoi mă învârteam în jurul lui, pe o suprafaţă în care desenam cercuri, din paşii neconteniţi ai picioarelor, purtate din inerţie. Vroiam să mă opresc şi să fac cunoştinţă, dar îmi era frică de hilarul moment în care mi-ar fi zis că el mă cunoaşte de ani... din timpuri în care a tot stat şi m-a privit cum încercam să-l duc pe calea mea, fără a crede vreun moment că el deja o cunoaşte...
Dar dacă nu era destinul meu, aveam oare vreo şansă să-l cunosc şi să-l întreb ce caută noaptea în camera mea?... Din nou vroiam să cred că, această şansă mi-o ofer singur, dar dacă era al meu, probabil s-ar fi lăudat că el este cel care mi-o oferă şi fără el nu exist... Dar oare el ar exista fără mine?!...

"Aveţi grijă pe cine primiţi noaptea în camera voastră!"

Va urma...