Mă scald în propria mea neputinţă de-a recunoaşte că visele sunt cele mai periculoase creaturi ale vieţii în care trăim. Te prind şi se agaţă de tine, cel mai adesea la vârste fragede, apoi încep să te devoreze, bucurându-se de-o implacabilă resemnare a celui ce-a apucat pe drumul lor şi care se-ncăpăţânează să nu se dea bătut, chiar dacă este zilnic bătut... de o realitate a nimicului probabil, dar etern acid şi nepăsător.
Plasa întinsă peste purtătorul veşnicelor vise, cu ochiuri mari, prin care intră toate dimineţile reci, nu mai ştii dacă îţi este paravan sau închisoare. Iar povara tuturor drumurilor închise, prin care sapi tranşee ale suferinţei nesfârşite, vrea să te facă mai nobil, dacă o porţi şi o duci mai departe, fără a-ngenunchia şi a închide vreodată un ochi, doar strângând din dinţi şi mulţumind tot timpul...
Visătorul clasic, ca fraier al societăţii în care trăieşte, apostrofat, blamat şi hulit de rozătoarele moderne care-i însoţesc drumul, cade-n reveria puţinelor momente în care şi-a văzut visul cu ochii...
"Doar atat?..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu