sâmbătă, 21 mai 2011

Scenaristul...

În nopţile în care ne alergăm visele şi ne rugăm să nu ne urâm, cortina rămâne sus, scandalizată de multele momente în care regizori necunoscuţi se grăbeau să-ntrerupă spectacolul. Actorii pierduţi în trăirea confuză, fără direcţie, mizând doar pe jocul nocturn, se-ntrec în episoadele altora. Un sunetist surd la propriul lui glas, caută neîncetat cea mai bună expunere pentru fotografia de grup. Pe platou, stelele-şi aprind lumina, purtată în timp, încă de la începuturi, traversând agale prezentul şi ţintind spre un îndoielnic viitor.
Într-una din acele nopţi, am stat de veghe la căpătâiul scenaristului, i-am privit reflexia ieşită în cale, trimis după apă, de setea organică. Încercam să mai am răbdare şi să mai câştig timp pentru el, fiind convins că poate continua filmul de o manieră chiar superioară faţă de tot ceea ce se văzuse până acum. Era însă atât de obosit, iar plapuma înfăşurată în juru-i, deşi lăsa impresia unor braţe care-l aveau în pază, ţinându-l aproape de-o respiraţie caldă, de data această nu reuşea să-i oprească tremurul.
În zori zilei următoare am servit o cafea cu scenaristul, ameţit de-o înmiresmată adiere de vânt, ce antrena miros de primăvară lângă un curs de apă ce cobora din munte... în timp ce eu continuam să urc...
„Domnule, îţi ascult şi-ţi trăiesc şi astăzi povestea...”

marți, 17 mai 2011

Uneori ştim...

Imediat ce tresărim, cu gândul la singura parte a fiinţei nostre, care ne face cu adevărat să trăim o adiere de vânt şi o rază de soare, ne şi privim paşii ce nu mai ştiu încotro să apuce. Încercăm să fim atenţi şi să ne dăm seama dacă se înteţeşte furtuna sau doar am stat din nou prea mult la adăpost. Vinovăţie în gânduri curate, deşi nu suntem vinovaţi decât cel mult de umanitatea, ce poate ar trebui încă să ne mai caracterizeze, intrăm inconştienţi în stare de alertă. Şi credem că ştim ce înseamnă toate acestea, fiind plămădiţi de suficient timp şi renăscuţi de prea multe ori din cenuşa adunată cu greu, dar încă la timp, înainte să se risipească şi să nu mai fie nimănui de folos. Şi nu vrem să fim panicaţi, părem stăpâni şi ne luptăm spre a nu fi copleşiţi de vina existenţei, acolo unde ne place să fim şi suntem...
Înaintăm uşor printre cuvinte şi mai greu printre gânduri, cu zambet ştregăresc, pe buzele spre care nu privim şi ne oprim în respiraţia sincerelor priviri, abandonate imediat de frica cunoscutului. Ne împiedicăm în culoarea câmpiei cu maci, pălită apoi de un alb, pe obrazul ce încearcă stângaci să-şi ascundă trăirea, până în clipa în care îşi aduce aminte că nu are nimic de ascuns. Aer adânc trans în piept, dar fără a fi un oftat, un oarecare cuvânt şi o încercare de a fi la conducere, stăpâni pe situaţie, prea stăpâni pe noi şi toate împotriva naturii... dar în acord cu slăbiciunile noastre.
Dar sceneta e prea-bine cunoscută, cel puţin până la un punct, iar diferenţa făţă de una precedentă sau faţă de creaţia bogatei tale minţi, e dată doar de siguranţa răspunsului:
„Pentru că uneori ştim!”