Cu tine, la simplu...

Cea mai bună parte pe care reușești să o exploatezi, atunci când ești singur, este cunoașterea personală. Așa ajungi să știi de ce nu mănânci, atunci când nu o faci, deși stomacul îți spune ar trebui. Mai aflii de ce nu dormi nopțile, atunci când luminile din jur sunt demult stinse, dar și de ce îți aranjezi patul dimineața, atunci când nimeni nu ți-o cere. Îți permiți să-ți testezi limitele, dar și să fii egoist față de tine, când îți faci priorități din ale altora, nu pentru că ți se cere, ci pentru că faci alegeri personale.


Pe o perioadă a drumului parcurs de unul singur comparațiile sunt inevitabile, deși nu ești adeptul analizelor mărunte, decât atunci când ești conștient de rezultatele mari. Îți ferești urechea de disputele dintre oameni, care au subiect alți oameni și rămâi fidel ideilor tale, într-o siguranță pe care numai cu timpul ți-o câștigi. Observi lucrurile bune pe care le faci și impactul acestora asupra altor oameni, în secundele de liniște ale unor zile, dar mult mai adesea te critici pentru ceea ce nu ai reușit să faci în aceleași zile. Imperfecțiunile îți ies adesea în cale și nu ai nevoie decât de vocea ta interioară, care te ceartă și te îndeamnă să nu te oprești.

Cunoașterea personală cu siguranță nu a început și nu se termină în momentele de singurătate, dar jocul la dublu nu va putea niciodată să aibă profunzime, dacă duelul cu umbra ta nu l-ai dus până la punctul la care să accepți că te va însoți toată viața. Nu o poți lăsa în umă, nu te poți ascunde de ea și nici nu o poți înlocui, atunci când crezi că nu mai ai nevoie decât de o parte din tine. Adevărul e, că, pe cealaltă parte adesea nu o cunoști, îți e străină și atunci nici nu știi cum să te raportezi la ea.

“Suntem străinii propriilor noastre persoane și cei mai mari dușmani ai noștri. Să ne luptăm cu noi pentru a învinge bătăliile cu alții!”

Curcubeul...

Trecut pe sub bolta impresionantă a unui curcubeu ireal pentru a fi adevarat, dar sec descris de un fizician gata să-ți fure plăcerea, ne oprim sub stropii de ploaie. Înainte cu câțiva metri soarele zâmbea și părea că vrea să fie măcar acum al nostru. Așteptăm să se întâmple ceva, ne spunem că trebuie să se întâmple, apoi căutăm salvatorul momentului. Golul creat în lupta cu visele nebune este în scurt timp mărit de loviturile necruțătoare ale realității. Nimic în jur, pentru a nu mai fi la fel, și același tunel la care se vede ieșirea. Distanțele scurtate și pașii hotărâți spre calea luminii nu reușesc însă să ne conducă afară. E acolo și așteaptă în liniștea-i zgârcită, presărată cu melancoliile vieții ce refuză să-i fie răpuse. Culoarea, presărată peste un cenușiu singur, neacceptat, dar existent, ne-ar impulsona cel puțin o singură seară. E departe, nu spune nimic și se înstrăinează de ceea ce nu știe că-i aproape. E dorință și refuz, e trăire și singurătate, e așteptare și neîncredere, este tot și nu este nimic. Scăparea ne-o aduce întâlnirea cu efemeritatea clipei și rândurile goale...

“Să avem parte de un curcubeu frumos!”

La vârsta la care știi...

La vârsta la care știi prea bine ce vrei, mai trebuie să găsești cea mai bună modalitate de a te exprima, în vorbe și fapte, pentru a spera ca într-un final să și obții. Momentele, în care-ți permiți analize ale prezentului, pot să fie dure, iar realitățile triste. Iar optimismul, pe care începi să-l consideri nativ, și perseverența antrenată în ani, te-au adus aici și-ți promit orizonturi nelimitate, dacă reușești să-ți balansezi dezechilibrul structural. Accepți că oamenii pot să fie prea diferiți și închizi câte un ochi, atunci când nu-ți place ceea ce vezi, dar îl ți pe celălalt deschis pentru a nu te pierde în întuneric. Reacționezi, atunci când crezi că poți să schimbi ceva și ești tăcut, atunci când nu-ți mai permiți să pierzi energie cu luptele care nu duc nicăieri. Ești visător și naiv, în tot acel timp în care retrăirea copilăriei te regenerează și te face să te simți mai bun, iar etichetarea unora te lasă rece, chiar și într-o zi cu soare. Apoi ești pragmatic, atunci când nu mai ai timp de irosit și direcția ți-e clară, chiar dacă alții nu o văd. Ești atent cu aceia pe care nu-i atrage indiferența, nu atât pe cât ți-ai dori, dar încă suficient pentru a nu-i pierde. Îți ești fidel ție, ideilor și principiilor care te caracterizează, în ciuda chiar și acelor furtuni iscate din senin, iar cele venite după mulți nori, le lași să treacă. Îți păstorești cu greu gândurile, dar devii tot mai egoist cu acestea față de mulțimea oricum dezinteresată. Și faci mai multe, dar numai pentru că ești la vârsta la care știi... prea bine.

"Să ne cunoaștem vârsta la care știm, dar sa acceptăm că nu știm tot!..."