Nimic nu ne ajunge...

Trezim interes prin absența din ochii superficialelor priviri care înghit ideea fără a cunoaște. Ne adunăm ca un ghem, când ne întindem să poposim câteva ore. Stropim la interior pentru a ne ține de rădăcini. Petrecem în neștire toate momentele în care știm. Uităm de îndată ce conștiința ne iartă și nu ne mai cere să-i justificăm existența. Plutim între eu-rile noastre mirați, dar acceptând golul ce-l creștem zi de zi. Risipim la nesfârșit momente ce-ndură așteptarea, fără să știm ce să facem cu ele. Zâmbim de absurdul purtat în derivă. Ne hrănim cu visele noastre uitate. Pribegim printre minutele care-s zile și zilele care-s minute, fără să mai punem ceasul să meargă. Ne trezim când adormim și dormim când nu știm. Vorbim frumos cu timpul vulgar care ne fură cuvintele. Privim în deșert și ne îmbătăm mai mereu doar cu apă.
“Nu vrem nimic, dar nimic nu ne ajunge...”

Atât de schimbat, dar încă la fel...

Niciun gând nu seamană cu primul și orice căutare pălește în fața momentului. Crezi că te cunoști, dar vezi multe lucruri schimbate sau poate doar momentele în care ai redescoperit schimbarea și în același timp pe tine, cel marcat de dinamica succesiunii și purtat între extreme. Apoi, nu stii dacă ești terifiat sau doar obosit... de o altă zi, într-un alt an.

Dorim, sperăm și așteptăm mai mult și sunt atâția care încurajează abordările optimiste, starea pozitivă și puterea de-a merge mai departe, dar oare câți știu?... Și prelucrăm mesajele pentru a fi mai ușor de recepționat și noi mai plăcuți, mai zâmbitori și mai prietenoși, cu aceia care nu știu prea multe despre prietenie. Și credem că, de această dată va fi altfel, ne dorim să fie altfel, sângerăm prin toate rănile pe care ni le ținem ascunse, doar pentru gândul că într-o zi va fi altfel, și apoi vrem să credem că putem aduce acea zi mai repede la întâlnirea cu noi. Și-apoi ne cultivăm răbdarea, și încă cum o mai facem... Dar, timpul... de-o fi o zi sau un an... convențiile celor două reprezentări temporale par să aibă mai multe în comun și prea puține să le separe, pentru că, adesea dăm peste timpul care nu mai contează...

Și-apoi ești trist, cu probleme, mai mult sau mai puțin conștientizate, recunoscute și mărturisite... și sunt destui care te citesc și știu exact ce ai vrut să spui, exact ce ai simțit, exact cum ai reușit, exact... ce nici măcar tu nu ști. Dar anii, pe care conștient ți pierzi și înoți în derivă căutând un mal, precum și fiecare baliză depășită sau neatinsă, sunt doar mituri ale conversațiilor din târziile nopți, pentru odihna din zori. Și, uneori ești așa cum vreau toți să fii, dar încă prezent la întâlnirea cu tine, chiar dacă în același timp ajungi și la înălțimea de jos a așteptărilor celor mulți, și cu așteptări puține...

Dar, de ce vrei ca totul să fie complicat, atunci când lucrurile sunt atât de simple?...
Păi, nu complică nimeni lucrurile pentru cei simpli... și nici nu caută aparența complexității în banalitatea lucrurilor goale, mai ales atunci când, singura vină a goliciunii este că ea există în cantitate mare, printre câteva grame de esență. Și te lași pierdut în golul creat de moment, înfrupându-te din întâmplarea care odată venită, nu aveai niciun motiv să o refuzi.

Încă un an nou, cu multe schimbate, dar încă la fel...
¨La mulți ani!¨