Limitele personale nu ne îndepărtează de ceilalţi, care rămân acolo unde i-am lăsat şi poate va mai veni momentul în care să-i regăsim sau să acceptăm că, locul lor a fost doar unul atribuit de nişte false aşteptări. Dar limitele personale ne îndepărtează de noi, devin ziduri tot mai solide şi blochează accesul spre tărâmurile nermărginite, cu posibilităţi nelimitate, gata de explorat, într-o râvnită şi adeseori incontrolabilă dorinţă de cunoaştere a sinelui, inhibată însă de frica acceptării descoperirilor şi inevitabilelor aparente transformări. Jalonarea printre liniile impuse social, punctele puse ca urmare a perindării prin nişte forme educaţionale, exclamarea dintr-o dorinţă a existenţei unei minime autorităţi a mediului înconjurător, dar şi întrebarea rebelă privind posibila pierdere a reperelor, toate, chiar toate, te învârt în caruselul numit viaţă...
Şi-atunci, când ai rămas doar tu într-un joc egoist al căutării, laşi valul să te lovească, aflat sub impresia normalităţii tuturor faptelor distructive, ce ar trebui să se întâmple, pentru a ţi se pedepsi vinovaţia... Apoi nu-ţi mai doreşti să-ţi explici, fiind oarecum conştient de blocajul limitelor personale. Le accepţi ca scuză pentru că eşti mic şi neînsemnat, iar orice declarare a capacităţilor şi a încrederii în forţele proprii, nu mai este decât un act demagogic, pe care cu perseveranţa în ipocrizia şi-acestei zile, îl repeţi neîncetat.
Eşti la limită în toată plimbarea prin viaţă, fiind suficinte secundele în care cursul ar fi putut să ţi se schimbe, la fel cum sunt îndeajuns acele momente în care cursul s-a schimbat şi cum, spre palida ta consolare, cursul ţi se va mai schimba, chiar dacă nu-i cunoşti direcţia. Dar poţi fi dureros de pasiv, jenant de comod şi ruşinos de dezinteresat pentru cărările tale care se mişcă fără tine, fiind bucuros atunci cand mai reuşeşti să vezi câte o intersecţie, chiar dacă ai ratat prea multe, să le mai poţi ţine numărul. Dar şi tu eşti la plimbare, chiar dacă nici măcar nu mai şti dacă-i a ta, prea obişnuit cu obişnuita rutină, blocat de atâta rugină acumulată, în timpul în care nu faci altceva decât să te convingi că... tu, nu poţi mai mult.
„Oare ai idee despre ce vorbesc?”
