Cu gândul nu știu unde dar cu mintea întotdeauna acolo, coase și răscoase ale timpurilor trăiri, pierdută în lumea de dincolo de ea, pe care crede că o atrage și... adesea o face, pentru că ea este lumea. Răspunsul la cât de falsă sau cât de reală este această lume, în care plutește până pălește, și-adoarme secunde întregi purtată în brațe de un altul, își are răspunsul în adevărul repetat zilnic... de frică să nu-l piardă.
Și-aruncă priviri în clipe în care trebuie să facă așa, să sune alarma unei simple împotmoliri în gesturi, prea sincere să se recunoască trăiri și... pleacă. Revin estompate când deja e-n gardă, controlează și contracarează ce intră și ce iese, din lumea ce-atunci e tăcută și oprită-n priviri.
Zâmbește cald, cu un ochi ce se uită la altul, și-alungă tristețea-n hilarul moment de copilă, acaparată de jocul necontrolat doar un moment, al privirii... Dar nu e acolo, și-ar trebui să fie în alte dimensiuni, așteptate și sperate să vină, să fie el, celui care-i zâmbește, ca totul să fie corect... atunci când totul pare atât de greu să mai fie corect.
Și îndoiala sădită e dată de ziua în care pășește și căreia îi zâmbește, chiar și atunci când începe să se ofilească, dar de această dată într-o lume ce pare să nu-i mai aparțină. Și frica nopților, când speranțele devin deșarte, adună norii, cunoscuți ai altor timpuri dar, de care credea că a scăpat, în momentul în care a început să zambească fără să se mai oprească, punând un strat de adevăr dar și unul de minciună, uitând să le separe... de dragul viselor.
“Și-acum încotro...?”...
“Dacă aș fi știut răspunsul, probabil nu aș mai fi scris aceste rânduri...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu