Fluturele...

Eram pe același drum, care pleacă și vine...
Pe mine mă făcea pasager al unei curse lungi, despre care nu știam mai nimic, dar pe care vroiam să o parcurg. Eram dedicat și-am îmbrățișat cu abnegație visul de a călători, ținându-l pe palmă. El, un fluture colorat, oprit din zbor pentru a-i admira frumusețea. Eu încleștat în cocon, el tocmai ieșit. Eu obosit de începuturi spinoase, el odihnit și gata de explorat...
Și-am întins plasa cu ochiuri mari de vise, călcând hotărât peste ea, dar mereu cu mâinile întinse, să am de ce să mă agăț. El zbura pe deasupra și mă invita să-l urmez. Și-l priveam cu un zâmbet larg, de care m-am bucurat, atunci când am realizat că-l mai am. Pluteam, apoi am ridicat mâinile spre el, cu riscul de-a cadea în gol, dar oare unde puteam ajunge, dacă pământ nu era, decât soare și cer?...
“Trezește-te, am ajuns!”
Deschizând ochii am văzut că e noapte, dar nu cunoșteam destinația și mă uitam pierdut, dorind să-mi mai zăresc fluturele. Mi s-a părut că-l văd, învârtindu-se în jurul luminii, dar închis la culoare, fără putere și lovindu-se repetat de becul aprins.
Și am plecat mai departe, fără să pot să accept. Nu putea să fie acel fluture frumos colorat, care-și cunoștea prea bine direcția și mă invita să-l urmez, pe mine, cel iztovit, de drumul care pleacă și vine...
“Nu dormiți prea mult, să nu vă pierdeți direcția! Nu stați treji prea mult, să nu parcugeți același drum!”