Şi-am răsuflat uşurat o întregă dimineaţă, în care m-am plimbat la braţ cu liniştea orelor râvnitei odihne. Am învăţat să tac şi să ascult bătăile unui neregulat ceasornic, care adesea parcă vrea să-mi sară din piept, dându-mi senzaţia aflării la o prea mare înălţime, unde altitudinea şi efortul depus ar fi fost explicaţii plauzibile. M-am întors pe fiecare parte, apoi mai tot căutam alte părţi, pe care odată întors să-mi prelungesc răgazul, dar spre amiază nu le-am mai găsit. Şi-am rămas cu privirea pierdută spre colţul adesea căutat, în încercarea de mă opri, ştiind că acolo este ceva palpabil, dat de liniile existenţei materiale... şi m-am oprit. Îndată pleoapele îmi alintau din nou ochii şi-i îmbrăţişau, ascunzând din roşeaţa ce acoperea albastru cristalin şi lăsând torentul să-i cureţe. Nu mai clipeam, iar liniile tavanului deodată începeau să-mi creioneze un chip plăcut de înger, într-un debut de delir conştient. Am început involuntar să-i zâmbesc, fiind cuprins de-o stare de linişte profundă. Mă simţeam desprins şi pluteam deasupra patului, fiind tras înapoi doar de bolovanii unei dureri de cap, localizată spre tâmple. Trăirea era însă prea intensă, iar eu mă ridicam uşor, cu o mână spre chipul mult prea familiar pentru a nu-i simţii căldura transmisă. Îi mulţumeam fără cuvinte, pentru vizita făcută şi bucuria reîntâlnirii, dar oricât m-aş fi ridicat şi aş fi întins mâna să-l ajung şi să-l ating, el se-ndepărta mai mult şi tot mai mult, până a dispărut, lâsându-mă cu zâmbetul pe faţă, întins în pat şi cu o fericire mai presus de cuvinte...
„Să mulţumim pentru fiecare vizită primită... înseamnă că nu suntem singuri!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu