În nopţile în care ne alergăm visele şi ne rugăm să nu ne urâm, cortina rămâne sus, scandalizată de multele momente în care regizori necunoscuţi se grăbeau să-ntrerupă spectacolul. Actorii pierduţi în trăirea confuză, fără direcţie, mizând doar pe jocul nocturn, se-ntrec în episoadele altora. Un sunetist surd la propriul lui glas, caută neîncetat cea mai bună expunere pentru fotografia de grup. Pe platou, stelele-şi aprind lumina, purtată în timp, încă de la începuturi, traversând agale prezentul şi ţintind spre un îndoielnic viitor.
Într-una din acele nopţi, am stat de veghe la căpătâiul scenaristului, i-am privit reflexia ieşită în cale, trimis după apă, de setea organică. Încercam să mai am răbdare şi să mai câştig timp pentru el, fiind convins că poate continua filmul de o manieră chiar superioară faţă de tot ceea ce se văzuse până acum. Era însă atât de obosit, iar plapuma înfăşurată în juru-i, deşi lăsa impresia unor braţe care-l aveau în pază, ţinându-l aproape de-o respiraţie caldă, de data această nu reuşea să-i oprească tremurul.
În zori zilei următoare am servit o cafea cu scenaristul, ameţit de-o înmiresmată adiere de vânt, ce antrena miros de primăvară lângă un curs de apă ce cobora din munte... în timp ce eu continuam să urc...
„Domnule, îţi ascult şi-ţi trăiesc şi astăzi povestea...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu