În fiecare viscol al tăcerii se ascunde aceeși liniște panicată de gânduri. Și te aștepți să te asculte, aplecat spre șoapta vecină cu acel plăcut surâs dar, uiți că e timpul în care ea trebuie să-ți mai spună. Așterni scrisuri aparent fără noimă, într-o lume a contrastelor, strivită de lupta între un alb și un negru. Te retragi doar să pregătești avalanșa faptelor, inexistente în lumea apararențelor și te pierzi zilnic în superficiale trăiri. Organizezi secundele distanței în drumul către tine, atunci când lungimea e doar timpul ce uită de tine. Și de i-ai fi prieten, i-ai înțelege neliniștea odihnitoarelor vise, reîntâlnită la numărătoarea din zori. Străbați zidurile ce-ți deschid orizonturi înnăscute din nimic, la limita chemării spre zi. Aprinzi cenușa spulberată de visul îngropat în verdele asfaltului încins. Respiri aerul ușor al multelor gradații, inexistent în gerul încăperii încălzit de cuptor. Și te oprești de fiecare dată să-ți cauți chemarea, încercând să mai justifici simțiri, dar tot prin mai puține cuvinte. În cadranele lipsă, ai răcit încă o zi pentru a fi cald într-o alta...
“Mai ține-ți masca, când respiri fără noimă...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu