M-am trezit în noapte, iar paşii ce alergau spre mine speram să nu fie ai mei... Tropăitul însă îmi era cunoscut şi am deschis ochii, privind întrebător dacă nu cumva ar trebui s-accept şi să-mi îmbrăţişez destinul. L-am strigat, cum obişnuiam s-o fac mai tot timpul, l-am cercetat atent să văd dacă-i al meu, dar n-aveam suficiente simţuri care să-mi confirme întâlnirea cu ceasul sortit, în care să nu mai am niciun dubiu referitor la veridicitatea lui. Şi-atunci m-am oprit, şi-am sorbit fiecare clipă din eternitatea nopţii prezente la întâlnirea cu destinul. Dar al cui era, dacă nu era al meu?...
Stăteam adunat, într-o poziţie oarecum ciudată... dacă aş mai şti ce înseamnă ciudat... şi-atunci i-am zis normală, prea normală pentru confruntarea ce avea să urmeze. Apoi mă învârteam în jurul lui, pe o suprafaţă în care desenam cercuri, din paşii neconteniţi ai picioarelor, purtate din inerţie. Vroiam să mă opresc şi să fac cunoştinţă, dar îmi era frică de hilarul moment în care mi-ar fi zis că el mă cunoaşte de ani... din timpuri în care a tot stat şi m-a privit cum încercam să-l duc pe calea mea, fără a crede vreun moment că el deja o cunoaşte...
Dar dacă nu era destinul meu, aveam oare vreo şansă să-l cunosc şi să-l întreb ce caută noaptea în camera mea?... Din nou vroiam să cred că, această şansă mi-o ofer singur, dar dacă era al meu, probabil s-ar fi lăudat că el este cel care mi-o oferă şi fără el nu exist... Dar oare el ar exista fără mine?!...
"Aveţi grijă pe cine primiţi noaptea în camera voastră!"
Va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu