Imediat ce tresărim, cu gândul la singura parte a fiinţei nostre, care ne face cu adevărat să trăim o adiere de vânt şi o rază de soare, ne şi privim paşii ce nu mai ştiu încotro să apuce. Încercăm să fim atenţi şi să ne dăm seama dacă se înteţeşte furtuna sau doar am stat din nou prea mult la adăpost. Vinovăţie în gânduri curate, deşi nu suntem vinovaţi decât cel mult de umanitatea, ce poate ar trebui încă să ne mai caracterizeze, intrăm inconştienţi în stare de alertă. Şi credem că ştim ce înseamnă toate acestea, fiind plămădiţi de suficient timp şi renăscuţi de prea multe ori din cenuşa adunată cu greu, dar încă la timp, înainte să se risipească şi să nu mai fie nimănui de folos. Şi nu vrem să fim panicaţi, părem stăpâni şi ne luptăm spre a nu fi copleşiţi de vina existenţei, acolo unde ne place să fim şi suntem...
Înaintăm uşor printre cuvinte şi mai greu printre gânduri, cu zambet ştregăresc, pe buzele spre care nu privim şi ne oprim în respiraţia sincerelor priviri, abandonate imediat de frica cunoscutului. Ne împiedicăm în culoarea câmpiei cu maci, pălită apoi de un alb, pe obrazul ce încearcă stângaci să-şi ascundă trăirea, până în clipa în care îşi aduce aminte că nu are nimic de ascuns. Aer adânc trans în piept, dar fără a fi un oftat, un oarecare cuvânt şi o încercare de a fi la conducere, stăpâni pe situaţie, prea stăpâni pe noi şi toate împotriva naturii... dar în acord cu slăbiciunile noastre.
Dar sceneta e prea-bine cunoscută, cel puţin până la un punct, iar diferenţa făţă de una precedentă sau faţă de creaţia bogatei tale minţi, e dată doar de siguranţa răspunsului:
„Pentru că uneori ştim!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu