Inima cu bătăi tăcute, care nu mai spune nimic și lasă tăcerea să acopere totul, începe să uite care i-e rolul și se oprește pentru un moment. Omul de tinichea, învățat cu prezența-i statornică lângă alții asemenea, nu îi mai simte lipsa și-și continuă drumul, fără a mai distinge între noapte și zi. Și-ncepe să creadă, tot ce inconștient și-a inoculat în multele momente dureroase, când scutul iertării de sine era distanța, iar greșeala unor momente trebuia confirmată prin patetică ideea a suportării consecințelor, pentru a nu mai fi o greșeală.
Popasul, făcut înainte de început, rămâne spălat de culoare și uitat de razele de soare, iar drumul înfundat îți lasă povara de-al străbate până la capăt și-abia apoi te eliberează, ocupat cu alți naivi ce se-ndreaptă spre el.
Începutul, continuat în fiecare zi a existenței, grijuliu cu cei neiertători și aspru cu cei înțelegători, se apleacă spre a-ți strânge la piept secundele timpului, pe care ai vrea să le derulezi spre binele lor, al tuturor, până la capăt...
“Azi nu vreau să derulez...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu