Binele...

Adesea devenim triști, atunci când realizam cât de incapabili am ajuns și cât de greu ne este să primim ceea ce ni se oferă. Pierduți între egoismul clipelor noastre, nu apreciem nici ziua în care a venit, nici noaptea în care nu mai vroia să plece și aștepta tăcută, să primească mai mult... decât o dată trecută. Și totul părea în trecut, nimic în prezent, iar cu frica la un chior viitor, se așeza pe direcția zâmbetului tău, dorind să trăiască momentul, dar fără a-i mai ajunge...
El, încă ilustru magician al timpului, își ascunde fața, înainte de a-i găsi privirea, pierdut în zâmbetul imaginar, cu care spera că va fi așteptat și de această dată. Poartă lumina chipului în minte, ascultând ticăitul ceasului ce nu-l poartă la mână dar, care-i ține companie inimii înspăimântate, ce rezonează la pas atât de simplu... cu ea.
Trăim, prin darul primit să justifice prezentul și să acceptăm trecutul, regăsit în adâncuri și rostit la suprafață, un dar natural al speranței continue, în așteptarea unui bine viitor, care întârzie să ne ajungă din urmă...
"Dar va fi bine, nu-i așa, prietene?"