Am așteptat cu emoție, în secunda în care gândul a zburat și imediat a creionat imaginea pe care ar fi vrut-o subconștientul, dar am fost trădat, pentru că acesta nu suprapune imaginii, cuvântul. Și-am așteptat zile-ntregi, în care putea să nu se întâmple mai mult decât să treacă, dar nu am știut niciun moment ce așteptam. Era aceeași dorință ca noutatea să se întâlnească cu așteptarea și să se suprapună, măcar în măsura în care apariția dezamăgirii să nu aibă loc.
Am zâmbit așteptării și euforic, din motive ce nu-i aparțin, am încercat să-mi dau seama de ce o așteptam. Suficient de haios să bine dispun, am continuat să caut răspunsul, doar unul, și în rest să accept fantezia de moment, la fel de mult ca destrămarea ei în zori. Și dacă vorbesc de fantezie, se mai poate ca aceasta să nu aibă partea acelei dorințe ciudate și ieșite din comun, ci doar a imaginației creatoare de produse senzoriale destul de firești, dar tot mai rar întânite la nivel experimental, într-o intensitate pe măsură.
Și o țin undeva aproape de gândul unei străine, confuză de timpurile care par să nu-i aparțină, într-o noapte pe plajă, în briza reală a mării și-o realitate a fanteziei neașteptate.
“Să trăim realitatea fanteziei și nu doar să o așteptăm!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu