Fiecare aluzie la caracter, la forța și impresionanta etalare, făcută totuși prin modestie atunci când marchează diferența în fața altora, e prea puțin, când e făcută de micile caractere. Iar dacă ar fi semn de îngâmfare, atunci când “măsori” caracterele, înseamnă că niciodată jocul cuvintelor nu a dansat în prea multe figuri, în ochii acelui simplu cititor...
Dar sunt momente în care aprecierile sunt sincere și făcute de cei care nu uită să fie sinceri mai întâi cu ei înșiși, apoi reușesc deschiderea spre moment și spre ziua de mâine, fără a rămâne mereu împotmoliți în ziua de ieri. Dar de ce dorim apreciere și nu putem rămâne doar noi, cu introspecția de la micul dejun, care deja ne face mai încrezători, dacă ne-am oferit suficiente motive până în acea dimineață?... Bănuiesc că, un prim motiv ar fi acela că ne-am săturat să fim singuri și apoi, cu tot exercițiul anilor în care ne-am perfectat reprimarea sentimentelor, încă din fașă, ajungem la acel moment în care acceptăm că un pas înainte poate fi și un pas greșit, doar că trebuie să-l facem, fără a mai lăsa timpul să fie jucătorul principal.
Și ne tot putem cultiva răbdarea, într-o continuă abordare matură a tuturor lucrurilor imature, spre pacea și armonia noastră personală, dar numai până la momentul de refuz al ego-ului în fața acceptării lucrurilor ce “trebuie” să se întâmple.
Și cum, fiecare discurs este inundat de gânduri bune și de finalitate apreciată în timp, dar rezultate imediate îndoielnice, ne rămâne discursul de duminică...
“Să fie o zi minunată, cu aprecieri sincere, iar mâine, succes!...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu