Trezim interes prin absența din ochii superficialelor priviri care înghit ideea fără a cunoaște. Ne adunăm ca un ghem, când ne întindem să poposim câteva ore. Stropim la interior pentru a ne ține de rădăcini. Petrecem în neștire toate momentele în care știm. Uităm de îndată ce conștiința ne iartă și nu ne mai cere să-i justificăm existența. Plutim între eu-rile noastre mirați, dar acceptând golul ce-l creștem zi de zi. Risipim la nesfârșit momente ce-ndură așteptarea, fără să știm ce să facem cu ele. Zâmbim de absurdul purtat în derivă. Ne hrănim cu visele noastre uitate. Pribegim printre minutele care-s zile și zilele care-s minute, fără să mai punem ceasul să meargă. Ne trezim când adormim și dormim când nu știm. Vorbim frumos cu timpul vulgar care ne fură cuvintele. Privim în deșert și ne îmbătăm mai mereu doar cu apă.
“Nu vrem nimic, dar nimic nu ne ajunge...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu