La vârsta la care știi prea bine ce vrei, mai trebuie să găsești cea mai bună modalitate de a te exprima, în vorbe și fapte, pentru a spera ca într-un final să și obții. Momentele, în care-ți permiți analize ale prezentului, pot să fie dure, iar realitățile triste. Iar optimismul, pe care începi să-l consideri nativ, și perseverența antrenată în ani, te-au adus aici și-ți promit orizonturi nelimitate, dacă reușești să-ți balansezi dezechilibrul structural. Accepți că oamenii pot să fie prea diferiți și închizi câte un ochi, atunci când nu-ți place ceea ce vezi, dar îl ți pe celălalt deschis pentru a nu te pierde în întuneric. Reacționezi, atunci când crezi că poți să schimbi ceva și ești tăcut, atunci când nu-ți mai permiți să pierzi energie cu luptele care nu duc nicăieri. Ești visător și naiv, în tot acel timp în care retrăirea copilăriei te regenerează și te face să te simți mai bun, iar etichetarea unora te lasă rece, chiar și într-o zi cu soare. Apoi ești pragmatic, atunci când nu mai ai timp de irosit și direcția ți-e clară, chiar dacă alții nu o văd. Ești atent cu aceia pe care nu-i atrage indiferența, nu atât pe cât ți-ai dori, dar încă suficient pentru a nu-i pierde. Îți ești fidel ție, ideilor și principiilor care te caracterizează, în ciuda chiar și acelor furtuni iscate din senin, iar cele venite după mulți nori, le lași să treacă. Îți păstorești cu greu gândurile, dar devii tot mai egoist cu acestea față de mulțimea oricum dezinteresată. Și faci mai multe, dar numai pentru că ești la vârsta la care știi... prea bine.
"Să ne cunoaștem vârsta la care știm, dar sa acceptăm că nu știm tot!..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu