Trecut pe sub bolta impresionantă a unui curcubeu ireal pentru a fi adevarat, dar sec descris de un fizician gata să-ți fure plăcerea, ne oprim sub stropii de ploaie. Înainte cu câțiva metri soarele zâmbea și părea că vrea să fie măcar acum al nostru. Așteptăm să se întâmple ceva, ne spunem că trebuie să se întâmple, apoi căutăm salvatorul momentului. Golul creat în lupta cu visele nebune este în scurt timp mărit de loviturile necruțătoare ale realității. Nimic în jur, pentru a nu mai fi la fel, și același tunel la care se vede ieșirea. Distanțele scurtate și pașii hotărâți spre calea luminii nu reușesc însă să ne conducă afară. E acolo și așteaptă în liniștea-i zgârcită, presărată cu melancoliile vieții ce refuză să-i fie răpuse. Culoarea, presărată peste un cenușiu singur, neacceptat, dar existent, ne-ar impulsona cel puțin o singură seară. E departe, nu spune nimic și se înstrăinează de ceea ce nu știe că-i aproape. E dorință și refuz, e trăire și singurătate, e așteptare și neîncredere, este tot și nu este nimic. Scăparea ne-o aduce întâlnirea cu efemeritatea clipei și rândurile goale...
“Să avem parte de un curcubeu frumos!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu